Nu mi-am propus să merg astăzi la cumpărături, dar din instinct, ceva mă îndeamnă să intru într-un magazin, aflat undeva, în centrul oraşului. Magazin frumos, aranjat, haine nu prea scumpe (după cum mă atenţionează un afiş pe geam). Bun, îmi zic, hai să dau o raită, dacă tot sunt aici. Intru. Înăuntru linişte totală. Parcă îmi aud gândurile cum îmi bubuie în cap. Niciun fel de muzică. Nu e nimic, oricum mă deranjează câteodată să ascult involuntar anumite genuri muzicale care nici măcar nu se potrivesc cu magazinul în sine. Păşesc printre rafturi, hainele aranjate la dungă (parcă n-au fost mişcate din loc de când s-o fi deschis magazinul ăsta), că mi-e şi milă şi teamă să mă apropii de ele şi să le răvăşesc. Clienţi, ioc. Eu sunt unicul şi singurul. Când privesc mai bine, îmi dau seama de ce aranjamentul ăsta ciudat îmi mutilează retina. Pe o coală A4, lipită pe un perete, un anunţ tronează cu litere îngroşate : "Nu deranjaţi marfa". Nici măcar un "vă rugăm frumos". Mă aşteptam, dacă tot nu e voie să deranjezi marfa de pe rafturi, să nu găsesc nici cabine de probă, altfel ce rost ar mai fi avut, nu? Dimpotrivă, sunt trei. Care le-o fi scopul? Nu-mi bat capul. Mă mai uit puţin, îmi îndoi gâtul, poate până la urmă reuşesc să văd un preţ, ceva. Nimic. Etichetele sunt ascunse. Bun... Stau un pic în cumpănă (şi la propriu şi la figurat). Cum pot oare atunci să cumpăr ceva, mă întreb? Şi îmi răspund tot eu: trebuie să fie cel puţin o vânzătoare să mă ajute. O caut din priviri. N-o văd. Asta e prea de tot. Am nimerit într-un magazin unde hainele se vând probabil singure, adică, hop-ţop, sar singure în sacoşa mea. Mă îndrept spre casă. Da, vânzătoarea e acolo. Îşi ia, sub pult, prânzul (sau cina, pentru că e cam trecut de ora 17). Molfăie un sandviş cu şuncă. O întreb politicos dacă are cumva o mărime potrivită pentru mine, la o bluză pe care am descoperit-o undeva, pe al doilea raft din stanga, raionul de bărbaţi, după ce mi-am lungit gâtul cam cinci minute să-mi dau seama, dintre celelalte bluze puse deasupra, dacă e culoarea maro sau negru. Îmi răspunde şi ea, la fel de politicos, nelăsând din mână (şi nici din gură) sandvişul, bineînţeles, fără a se deranja să mă privească, cu atât mai puţin să se deplaseze până la locul cu pricina: "Nu mai avem". Hmmm, oare or fi avut vreodată? Mă retrag, să nu-i disturb masa copios înfulecată, şi, în drum spre ieşire, mai arunc o dată privirea la bluza care îmi reţinuse atenţia. Şi dacă până la urmă mi-o fi bună şi mărimea aia, de acolo, de pe raft? Cum să fac, să văd cum îmi vine? Mă opresc o clipă în faţa raftului, închid ochii şi îmi imaginez cum mi-ar sta. Apoi, în secunda următoare, îi deschid: nu-mi place, nu mă prinde culoarea. Lasă, că o să găsesc în alt magazin, cu siguranţă, altceva mai potrivit. Ies din nou în stradă, mulţumit şi satisfăcut de shoppingul de azi. De-ar fi toate magazinele aşa... Bugetul meu nu s-ar mai micşora niciodată. (istorioară cu iz de fabulă)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu