Ar trebui mai întâi să mă prezint. Să zicem... Roberto (deşi în meseria mea numele nu e atât de important). Oricum, nu acesta e numele meu real. Dacă stau să reflectez puţin, nu cred că m-a întrebat până acum cineva cum mă cheamă. Şi ce importanţă ar avea, atâta vreme cât îmi fac treaba bine? Apropo de treabă... Nu sunt nimic din ceea ce v-aţi putea imagina că aş fi. În fapt, sunt gigolo. Ei, hai, nu faceţi grimase. E şi asta o meserie ca oricare alta. Implică efort (mă întreţin, merg la sală, trag de fiare), stres (clienţi cu diferite toane şi fantezii), nopţi nedormite, alergare dintr-o parte în cealaltă a oraşului (la domiciliul clienţilor). Nu e chiar atât de uşor pe cât pare. De exemplu, acum, mă aflu pe o stradă întunecată, plină de câini şi mâţe în călduri, care schiaună mai ceva ca Romina, clienta de săptămâna trecută. Gemea atât de tare de parcă atunci ar fi cunoscut orgasmul pentru prima dată în viaţa ei. Nici când i-am pus mâna la gură să nu ne audă întreg cartierul nu s-a potolit. M-a muşcat până mi-a dat sângele. Vampiroiaca dracu’... În fine, să revenim pe strada cu pricina. Caut în stânga şi în dreapta numărul 69 (hmm... coincidenţă?). Îl găsesc. Aud un răguşit „Intră!”. Intru. Prima dată în bucătărie. Un miros de lapte acru îmi înţeapă nările. Unde naiba am nimerit? Într-o fermă? Mă aştept din moment în moment să aud mugetele vacilor. Nici nu mă obosesc să privesc în jur, pentru că oricum n-aş putea să văd ceva din cauza întunericului. Bâjbâi, să avansez spre dormitor. Când deschid uşa, ochii mi se bulbucă, de parcă m-a lovit un par în cap. Frëulen Gretta, clienta de azi, mă aşteaptă pe pat (sau e doar o saltea, pentru că din cauza formelor rotunjite ale femeii, care fac o gaură în mijloc, mi-e imposibil să-mi dau seama dacă patul are sau nu picioare), acoperită cu un şorţuleţ înflorat şi cu mănuşi de plastic pe mâini. „Vino mai aproape, tăuraşule!”, îmi spune ea, scoţând la iveală dinţii (adică absenţa lor) de sub nişte buze scorojite. Are în jur de 50 de ani, nemţoaică din aia vânjoasă, cu braţe puternice (că brusc mi se face ruşine că merg zilnic la sală). Şorţuleţul minuscul nu îi acoperă în totalitate sânii şi mă surprinde să văd două ugere mari, pe care şi le masează lasciv, făcând forme circulare în jurul sfârcurilor. „Hai, tăuraş, pune-ţi salopeta, e vremea mulsului”. Mă codesc niţel, nu înţeleg ce vrea să spună. „Stai liniştit, plata e la urmă!”. Mă dezbrac de hainele mele de firmă (care sunt deja îmbibate cu miros de lapte) şi îmi iau salopeta roşie pe mine. Nu sunt încă excitat. Nici nu am de ce. Tanti Gretta se pune în patru labe, astfel încât ţâţele să-i atârne la marginea patului, şi, din priviri, mă invită să-mi fac treaba. Astăzi sunt lăptar (sau cum dracu’ le-o spune la ăia care mulg vacile). Şi dă-i, şi trage... şi trage şi mulge... O văd cum îşi dă ochii peste cap şi îşi ţuguie buzele, scoţând mici icnete de plăcere, în timp ce mâinile mele pricepute (n-am mai muls în viaţa mea o vacă) frământă de zor pielea zbârcită. Şi tot aşa până când vaca (adică femeia) se prăbuşeşte pe pat, în nişte spasme, de am crezut că o să-i ţâşnească laptele prin toate orificiile. Nici nu mai are putere să adauge ceva, ci numai să-mi arate cu o mişcare a gâtului masa pe care se află plicul cu bani. Îi iau repede şi o şterg din dugheana Milka, fără să-mi dau seama că am plecat cu salopeta pe mine. Nu-i bai, vaci sunt destule...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu