îmi sting ţigara în scrumiera din faţa mea (nu pe jos, ca de obicei) şi intru în instituţia impunătoare din piaţa operei. îi înmânez băiatului de la intrare biletul, acesta mă salută politicos şi îşi continuă îndeletnicirea. păşesc pe covorul roşu (nu e cel de la Oscaruri!) şi în final mă regăsesc în foaierul operei, să-mi las la garderobă paltonul şi umbrela. o doamnă simpatică mă întâmpină agitată, deşi mai sunt vreo zece minute până când va începe piesa. mai am timp să dau o raită pe la etaj (cum fac toţi, de altfel) să văd cine a mai venit. aceeaşi lume. aproape că am început să-i reţin pe fiecare în parte. o cucoană de vârsta a treia, fardată din abundenţă pentru a-şi ascunde ridurile bătrâneţii (pe care o remarc de fiecare dată pe rândul întâi, întotdeauna în acelaşi loc), îmbrăcată cu o rochie cu paiete sclipitoare roşii şi o geantă argintie (tot sclipitoare) şi prietena ei, o femeie durdulie, dar cochetă, ies pe terasă pentru ţigara de dinaintea începerii spectacolului. dincoace, la un pahar de vorbă (şi de şampanie), un domn cu costum în culoarea piersicii, împreună cu consoarta şi câţiva necunoscuţi. mai la o parte, un alt cuplu fidel operei, cu fiica (nu-i înţeleg niciodată pe oamenii ăştia – părinţii pe rândul patru, fiica, separat, în primul rând; în plus, doamna, de fiecare dată, la fiecare piesă, la fiecare act, intră în fugă în sală, cu numai câteva secunde înainte de începerea acţiunii – unde stă? ce face? e un tic? e o rutină? habar n-am.) fiica, în schimb, o altă ciudăţenie. nu în sensul rău, dar nici în cel bun. ţinuta pe care o poartă la fiecare spectacol o îmbătrâneşte timpuriu, deşi nu îi dau mai mult de cincisprezece ani. te înţeleg, vii la operă, dar cred totuşi că există ţinute şi pentru adolescenţi. în fine, mă pregătesc să intru în sală. a bătut deja gongul. îmi caut locul. îl găsesc cu uşurinţă, pentru că sala e aproape goală. e criză şi de spectatori. primul act trece monoton (deşi am mai văzut piesa de câteva ori, ceva nu-mi dă pace – ceva nu se potriveşte şi nu-mi place). mă gândesc că poate în actul al doilea se va mai anima situaţia. dimpotrivă, bâlbele curg şir, vocile sunt slabe, interpretarea deplorabilă. până la urmă îmi dau seama ce strică tot acest aspect. una dintre eroine, care nu ştie textul, îi încurcă şi pe ceilalţi, replicile se înnoadă, sau mai bine spus se încâlcesc de tot, secvenţele în care ar trebui să se râdă rămân în coadă de peşte. chiar aud la un moment dat în spatele meu, două cucoane care comentează: „vai, ce prost joacă!” vai, ce dreptate le dau! cum să te poţi prezenta în asemenea hal în faţa unui public care a plătit bani să vină la operă să se desfete şi să fie încântat de oameni care ar trebui să-ţi inducă o stare de împletire, de completare cu cei de pe scenă? hmmm... rămâm dezamăgit până la final, când interpreţii se încurcă încă o dată în momentul în care nu se ştie cine să-l aducă pe dirijor din culise. aplaud. ce? o pierdere de două ore, în care m-am foit pe scaun, aşteptând cu nerăbdare să se termine... n-am privit cu atenţie, pentru că se terminase probabil înainte de a începe... mă ridic. îmi recuperez de la garderobă paltonul şi umbrela şi ies iar în frigul de afară. nici măcar nu mă chinui să-mi amintesc ceva din această operă de trei (sau douăzeci şi cinci, mai degrabă) de parale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu