de-a gata

Ies grăbit pe uşă, pentru că după cum îmi arată ceasul, am întârziat deja zece minute la întâlnirea cu patronii firmelor care vor finanţa proiectul meu de vară. Mă gândesc să sun la taxi de pe drum, pentru că sunt convins că nu voi ajunge la vreme. Mă întorc. Afară plouă cu găleata. Revin în apartament şi îmi iau umbrela. Între timp, observ că am uitat geamul de la bucătărie deschis. Mai zăbovesc câteva minute, pentru că tocmai acum i s-a stricat şi balamaua. Îl trântesc furios. S-a închis, însă s-a spart de tot. Îl las aşa şi plec. Cobor în stradă. Un taxi trece în acelaşi moment pe lângă mine. Nu opreşte (deşi îi fac semn), ba mai mult, are o viteză remarcabilă, de îmi face fleaşcă noul costum. Mi-am adus aminte: mai bine sun la o firmă de taxi, altfel nicio şansă să oprească cineva. Caut mobilul în buzunarul sacoului. Mă incomodează umbrela, aşa că o mut în mâna cealaltă. Brusc, o rafală de vânt mi-o întoarce direct în faţă. Acum sunt ud din cap până în picioare. Nu-mi mai e de folos, pentru că i s-au rupt aproape toate spiţele. Scot celularul. Ei nah, am uitat să-l pun aseară la încărcat. O iau pe jos, printre maşinile parcate anapoda pe trotuar. Dintr-o dată, îmi sare de dinainte şi îmi taie calea o pisică neagră. O mai urmează încă trei. Mârtani, în călduri. Să mă dau în spate şi să scuip? Habar n-am cum e cu superstiţiile astea... Sunt la trecerea de pietoni. O bătrânică, speriată de viteza maşinilor, mă roagă să o ajut să treacă strada. E în cârje. O ajut. Sper ca până săptămâna viitoare să ajungem de cealaltă parte. În sfârşit, sunt chiar în faţa restaurantului unde are loc întâlnirea. Mă uit la ceas. S-a blocat. A intrat apă în el. Nici măcar nu ştiu cât timp am întârziat. Dau să intru, dar un ţigănuş cerşetor mă opreşte, să-i dau un leu, să-şi ia o pâine. Scot portofelul. De unde un leu? N-am schimbat, aşa că îl fac fericit cu chipul lui Caragiale. Ţigănuşul face ochii mari. Văzându-mă aşa generos, parcă din pământ răsar alţi vreo cinci puradei, cu aceleaşi doleanţe culinare. Ridic din umeri. Nu mai am. Intru în restaurant. Fata de la recepţie îmi zâmbeşte ironic şi imi spune că vagabonzii mai găsesc nişte resturi de mâncare în spate, la tomberon. Îmi cer scuze şi vreau să repar greşeala. Nu sunt vagabond, sunt doar plouat, şi invitat la masă, la un prânz de afaceri. Am şi o invitaţie în acest sens. E în portofel. Care portofel? Mă uit în stradă. Ţigănuşii au golit deja totul din el şi se încaieră care să intre în posesia lui. O văd în restaurant pe secretara mea şi îi fac semn să vină să mă salveze. Vine, băţoasă. Îmi spune că proiectul a fost aprobat şi ea e noua directoare a firmei.... Mă trezesc, tot transpirat. Mă uit la ceasul de pe noptieră. Am întârziat deja zece minute la întâlnirea cu patronii firmelor care vor finanţa proiectul meu de vară.