ce e acest sentiment din mine?

nu-mi aduc aminte cum ne-am cunoscut. adică îmi aduc, ba chiar foarte bine, îmi aduc aminte fiecare detaliu, dar parcă e mai frumos să rămână învăluit în mister. îmi aduc aminte cum am început să te asociez unei fotografii, apoi unor cuvinte, apoi unei imagini, apoi unei voci. acum te asociez în întregime cu... tine. te găsesc de fiecare dată în gândurile mele, îţi şoptesc numele, îl alint. e ca şi cum te-aş şti dintotdeauna. acum îţi ştiu ochii cum clipesc, şi iubesc genele lor negre, îţi ştiu jocul mâinilor, şi iubesc degetele lor lungi , îţi ştiu zâmbetul şi iubesc şi mai mult sublimul lui. e inuman să nu le pot iubi îndeaproape. ce-i leagă pe doi oameni necunoscuţi, unul de altul? inima? sufletul? nu ştiu. probabil îi leagă necuprinsul. dorul. nemărginirea. probabil că sunt acolo unde trebuie, atunci când trebuie. sau poate că nu sunt deloc. uneori mă imaginez dezrădăcinat de tot ce înseamnă sentiment, deşi îl simt în mine, oricare ar fi el. mă macină câteodată atât de tare singurătatea, încât nici nu mai am putere să adun firimiturile care se scurg din mine. mă las aşa, fărâmiţat în totalitate, doar-doar vântul mă va lua cu aripile lui de semi-zeu, acolo, pe tărâmul acela implacabil. să nu mă mai întregesc niciodată. să nu mai pot închide pe furiş în inimă sentimentele care mă dizolvă. poate că nici nu mai vreau să fiu cel care am fost. poate e mai bine să rămân cum sunt acum, invizibil. să nu dau socoteală nimănui, pentru nimic. ştiu că mă mint, peste numai câteva secunde voi fi din nou acelaşi. era doar o dorinţă, un gând, un vis. oamenii nu pot fi nimicuri. oamenii au în ei ceva ce numai ei ştiu să preţuiască. mă gândesc că fără tine nu aş putea fi niciodată nimic. de aceea sunt aşa cum sunt. e necesar să fiu. clocotesc şi nu pot nicicum întrerupe lava aceasta care erupe din adânc, fără să mă întrebe. poate că dacă aş şti ce e, aş învăţa să o potolesc. dimpotrivă, o agit şi mai mult. se agită ea singură, atunci când ochii tăi o pândesc de dincolo de nemărginire. nu e atât de departe nemărginirea, e mai mult o barieră, o platoşă. ceva care să ne facă să nu ne amăgim prea mult cu un sentiment izbucnit peste noapte. trebuie analizat, sau pur şi simplu, trebuie trăit. din contră, îl analizăm pe toate părţile. de unde a apărut, cine l-a cerut, de ce acum, pentru câtă vreme? e bine, e rău? întrebări care în final se pierd undeva în neant, pentru că sentimentul e deja acolo, adânc înfipt în noi. când mă gândesc la tine, ideile mi se învârtoşesc în cap. aş scrie orice. dar numai simplul fapt că te văd o clipă mă face să mă pierd. să mă roşesc, să mă bâlbâi. să tremur tot, ca mai apoi să descopăr că nu era decât o ieşire copilărească. nu mai sunt deloc copil, însă trăirile îmi dovedesc contrariul. ce-aş putea să fac să nu mai fie aşa? ce e acest sentiment din mine?