unde eşti, copilărie?

Unde eşti, copilărie, cu povestea ta, cu tot?... Mi-e dor de mine, când eram copil, şi deşi fiecare amintire din vremurile acelea e încă aici, în inima mea, praful uitării s-a aşternut din păcate în straturi destul de groase peste ele. Îmi amintesc crâmpeie... şi mi-e dor de tot. Mi-e dor de mesele de duminică, din apartamentul nostru de provincie, adunaţi în bucătăria unde mirosul mâncărurilor gătite de mama îmi îmbăta simţurile, cu desertul ei magic din gris cu lapte şi sos de zahăr ars şi unde tatăl meu tăia pepenele verde în felii potrivite, pentru toţi membri familiei. Mi-e dor de sărbătorile de Paşte, când ne întorceam în răcoarea dimineţii de aprilie de la biserică, ţinând în mână, cu grijă, lumânarea sfântă, pentru ca flacăra ei să nu se stingă până acasă. Mi-e dor de sărbătorile de Crăciun, când plecam cu sora mea în oraş să căutăm bomboane pentru împodobirea bradului, deşi întotdeauna, în ultimul moment nu reuşeam să cumpărăm decât un brad mic, pricăjit. Mi-e dor de certurile cu sora mea, din te miri ce nimic, dar şi mai mult de împăcări, cu toate că două balanţe orgolioase n-ar fi făcut niciodată primul pas spre împăcare. Şi totuşi, până la urmă, eu eram cel care cedam de fiecare dată. Mi-e dor de prietenii mei din faţa blocului, cu care am născocit jocuri ale copilăriei dintre cele mai bizare: şotronul, elasticul, raţele şi vânătorii, castel, pituluşul, şi multe altele care ne încântau serile, până când mama venea să ne cheme la masă ori la televizor, pentru că începuseră desenele cu „Sandy Bell”. Le ştiu încă numele tuturor, dar, din păcate, nu le mai ştiu şi chipurile. Parcă s-au estompat de mult în timp. Mi-e dor când mergeam cu ei la furat de floarea-soarelui, pe câmpul de la marginea oraşului, ascunzându-ne de paznicii care se făceau că nu ne observă. Mi-e dor de pâinea caldă, proaspăt scoasă din cuptor, de la chioşcul de peste stradă, pentru care stăteam la coadă ore în şir, cu toate că întotdeauna aveam ceva de obiectat înainte de plecare. Cât mi-ar plăcea acum să mai stau acolo, în rând cu oameni pe care îi analizam din cap până în picioare, zâmbind în sinea mea de forma urechilor unora, sau a mâinilor şi hainelor altora. Mi-e dor de escapadele la Lacul Gării, pe înserate, cu verişorii mei, la prins de peşte sau insecte pentru insectarul clasei. Mi-e dor de colegii mei de şcoală, cu care organizam Baluri ale Bobocilor la Casa de Cultură din oraş. Încă mă văd acolo, pe scena aceea mare, tremurând de emoţie în faţa a sute de elevi şi profesori, interpretând melodia „Vorbeşte marea” a lui Cătălin Crişan. Mi-e dor să mai răspund, în oracolele lor, la întrebări jenante la vremea aceea, de genul „Cu cine te-ai sărutat prima oară? De cine îţi place din clasa noastră? etc”. Cred că mai am şi eu un asemenea oracol pe undeva, care mai păstrează în el gândurile şi sentimentele adolescentine ale colegilor mei. Mi-e, de asemenea, dor de vacanţele la bunici, când hoinăream de dimineaţa până seara la gârlă ori pe uliţă cu bicicletele, fără să avem nici cea mai mică grijă că am uitat să mâncăm în ziua respectivă sau că nu am dormit obişnuitul somn de amiază. Mi-e dor de cartofii bunicii, copţi pe vatră, de mămăliga al cărei gust nu-l pot asocia cu nimic mai bun în vremea aceea, de strugurii mâncaţi aşa, nespălaţi şi pe nerăsuflate, ascunşi în umbra viţei de vie. Mi-e dor când îngrijeam grădina cu flori, când mergeam cu colindatul prin sat, când spălam rufele la râu, când ne ascundeam printre picioarele oamenilor participanţi la vreo înmormântare, să adunăm bănuţii aruncaţi la răscruci pe jos, când îi ascundeam bunicului ţigările, pentru ca mai apoi să savurăm şi noi câteva fumuri de „Carpaţi”. Mi-e dor de tot, mi-e dor de multe. Mi-e dor de tine, copilule din mine.