am creier, deci exist

„Bună. Sunt eu, creierul tău. Iartă-mă, te rog, o secundă, că te deranjez din gândire (vai, ce prostii am început să debitez de când ai încetat să mai gândeşti)… din somn, am vrut să spun (deşi eşti treaz), voiam doar să ştiu dacă mai ai nevoie de mine. Nu de alta, dar am obosit să stau şi să nu fac nimic. Toată ziua mă agit să găsesc idei, te impulsionez, fac tot posibilul să fiu la înălţime întru tot, iar tu ce faci? Mă laşi să mă odihnesc, de parcă menirea mea, în capul tău, e să stau (ca celălalt organ al tău, de mai de jos, deşi, dacă facem o comparaţie, pe el îl foloseşti mai des). Mi-e cam greu să înţeleg de unde toată această pornire a ta în recunoaştere (aproape zilnic "sondezi" aceeaşi "gaură neagră", deşi nu aud decât nişte gemete înfundate, semn că n-ai dat de nimic acolo - încât până la urmă o să rămân marcat pe viaţă, de o să am şi eu aceleaşi găuri în... scoarţă). Pesemne că te mulţumeşti doar să mă ai, nu să mă şi foloseşti. Crede-mă, pentru asta sunt aici. Foloseşte-mă! Chestia mai ciudată este că atunci când ai nevoie de mine, nici nu mă iei in seamă. De exemplu ieri, când prietena ta te-a întrebat dacă o iubeşti, îţi tot făceam semne să-i spui că „da” (ba încă te loveam în cap cu putere, pentru că am văzut cum la un moment dat îţi frământai fruntea), iar tu ce i-ai spus? „Îmi pare rău, dar nu pot să mă gândesc acum la aşa ceva”. Am gândit eu pentru tine... şi degeaba. Şi zilele trecute, când ai avut examen la materia aia căreia nici eu nu pot să-i pronunţ numele (darmite tu), stăteai cu ochii aţintiţi pe geam, la o veveriţă care se căznea să-şi ducă o alună spre vizuină. Eu mă chinuiam cu formule, ţi le înşiram una după alta, făceam calcule, de aproape că transpirasem (sau era doar transpiraţia ta de la căldura de afară?), şi când mă uit pe foaie, ce văd? Nişte mâzgălituri care voiau să redea probabil vreo vedetă rock (altfel nu-mi pot imagina de ce avea ochii negri, bulbucaţi, şi nişte coarne în frunte, iar la spate o coadă pe care am asociat-o cu firul de la chitara electronică). Până şi profesorul te-a muştruluit când a trecut printre rânduri: „Ţi s-au împotmolit gândurile, Petrescule, sau ţi-ai descoperit talente la desen?” De unde talente, nene, că eu n-am cunoştinţă de aşa ceva… Mai deunăzi, când te-ai dus să cumperi pepene din piaţă, ai rămas poticnit cu privirea... la pepenii vânzătoarei. Nu ăia de pe tarabă, ai ei, personali, aduşi de-acasă. Erau aşa de bine "cultivaţi", parcă umflaţi cu pompa, nu cu ierbicide. Ce gânduri perverse ţi-au mai trecut prin minte, Petrescule! Ai şi uitat că ai acasă o viitoare nevastă. Te îmboldeam de la ceafă să iei pepenii şi să pleci. I-ai luat. De vreo trei ori, şi prin faţă şi pe la spate, de-a crezut vânzătoarea că i-a pus Dumnezeu mâna pe... tarla.

Şi uite aşa, îmi pierd eu timpul degeaba, fără să am măcar satisfacţia că rostul meu e să totuşi unul vital. Da' poate odată şi-odată o să mă opresc de tot (nu doar din gândire) şi-o să ne odihnim amândoi, şi să te văd, Petrescule, cine te mai scoală atunci? Sau ce... ţi se mai scoală? Mă întrebam, aşadar, dacă tot nu mă mai foloseşti, n-ar fi mai bine să mă donezi (sau să mă vinzi, dacă îţi face plăcere), pentru transplant, unor oameni care chiar au mai multă nevoie de mine? Probabil m-aş simţi mai bine în capul unora care chiar spun ce gândesc (eu)."