Mă grăbesc să ajung la tramvai, deşi nu ştiu de ce iau tramvaiul azi, pentru că de obicei merg pe jos. Da’ n-o fi foc, zic, (chiar dacă n-am bilet) şi urc în ultimul moment scara. Nici nu trec bine de următoarea staţie, că în mijlocul străzii, o mulţime de oameni, strânşi ca la urs, blochează circulaţia. Vatmanul opreşte şi se dă jos. Mă uit pe geam să văd ce se întâmplă. Călătorii coboară rând pe rând, unii îşi continuă drumul, alţii se amestecă printre ceilalţi, curioşi, ca orice român, de un scandal. Cobor şi eu. Nu e scandal (încă), dar e pe cale să înceapă. Privesc mai bine. Întins pe şinele de tramvai, un bărbat la vreo patruzeci de ani zace într-o baltă de sânge. Mă gândesc că poate e vreun accident rutier. Intru în vorbă cu un cetăţean care stă pe marginea trotuarului şi mănâncă seminţe, scuipând cojile pe jos, ca la el în comună, la căminul cultural, absorbit fiind de un film cu Chuck Norris. „Ce să fie, dom’le, iaca, l-o dat nevasta cu capu’ de pământ acilea, că cică o înşelat-o toată viaţa cu sor’sa, a ei, adicătelea, şi n-o mai putut răbda... Ba îi făcuse şi fro’ trei plozi aleia, da’ aia nu recunoaşte... Zice c-ar fi ai italianului unde făcea pe menajera de două ori pe săptămână, să mai câştige şi ea un ban. Şi italianul, vezi Doamne, ar fi abuzat de ea. Menajeră pă dracu’, că ştie toată mahalaua ce lucră ea. Io cred că aia l-o prostit şi pe nefericitu’ ăsta, şi i-a spus că-s copiii lui, da’ el nu era curvar, cum vorbeşte lumea. Şi nevastă-sa crede toate bârfele, că numa d’asta e bună. N-are servici, n-are nimic. Acu’ s-o procopsit cu fro’ douăj’d’ani dă pârnaie.” Stau şi ascult toată pledoaria omului, deşi nu avusesem intenţia să-i aflu viaţa de-a fir a păr celui ce zăcea pe caldarâm. Telenovela era dezbătută pe toate părţile şi de două cucoane care mai puţin şi se luau de bigudiuri, pentru că una ţinea partea decedatului, alta soţiei acestuia. „Domn poliţist, s-a aruncat el pe geam, nu vedeţi că pute a băutură? Cum să-l omoare Maricica? E o mână de om!”. „Taci, fă, tu din gură, că io-i cunosc mai demult decât tine. Ea l-a omorât, domn poliţai, vă jur... Am auzit io aseară cum se certau. Stau lângă ei. I-a făcut vânt pe geam, pramatia.” Poliţistul, cu un ochi ager, priveşte când la una, când la cealaltă, ridică din sprâncene şi îşi notează minuţios totul în agenda lui de buzunar. Intervine un bătrânel scofâlcit, îmbrăcat cu un pardesiu (fost) albastru, ponosit, plin de decoraţiuni de război, ca un pom de Crăciun (erau probabil şi din războiul dacilor cu romanii, pentru că abia-şi putea ţine tremurul picioarelor în bastonul lui, trecut, de asemenea, prin acelaşi război). „Nu l-a omorât, taică, muieri-sa, comuniştii l-au omorât. Securiştii. Ne-au omorât pe toţi, ne-au supt sângele, fir-ar ai dracu’ ei, cu neamul lor”. O fată vlăjgană vine repede şi îl muştruluieşte pe bătrân: „Treci acasă, moş Vasile, iar umbli brambura pe stradă. Iertaţi-l, domnu poliţist, e bolnav cu capu’. Tre’ să-şi ia pastilele. Da’ ce e acilea, tanti Gherghină?”. Fata uită repede de moş Vasile şi se pune la taclale cu o vecină, evident tot pe tema circumstanţelor morţii necunoscutului. „E a lu’ Maricica, l-or găsit mort acu’ vreo oră. Cică avea datorii la bănci, la cămătari şi şi-o luat zilele că nu mai putea răzbi. Măiculiţă, ce fac banii din om!” Un băieţaş de cartier, cu căşti în urechi şi şapca trasă şmechereşte pe ochi îşi face loc cu coatele prin mulţime. Trage fumuri scurte dintr-o ţigară şi scoate rotocoale, fără să pară a fi deranjat că o bătrânică ce-şi tuşeşte plămânii, tot dă cu mâna deoparte fumul lui înecăcios. „Mă jur pe familia mea, dom’ poliţai, erau mafioţi. L-au ciuruit. Ca-n filme. Au coborât dintr-un Merţan, aveau cagule pe faţă. Îţi spun, io, bre... Avea legături cu mafia. Era traficant de droguri.” În sfârşit vine salvarea. Asistentele se precipită şi încearcă resuscitarea „mortului”. „Ce-are, maică, de ce-a murit?”, întreabă o băbuţă, cu broboadă pe cap, punându-şi mai bine ochelarii pe ochi. După câteva manevre ca la carte, una dintre asistente dă verdictul: „Faceţi, vă rugăm, loc să trecem. A suferit un pre-infarct şi s-a lovit cu capul de trotuar. Starea lui e stabilă.”... Tramvaiul porneşte din nou. Mă uit pe geam. Nu mai e decât o baltă de sânge, în urmă, şi comentariul uneia dintre duduile cu bigudiuri (nu mai ştiu care dintre ele): „Nu-l ia Dumnezeu p’ăsta, nici mort!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu