jurnal de călătorie: trenul groazei(2)

Îmi strivesc mucul ţigării sub bocanc, pe peronul gării îmbâcsit de alte câteva zeci de asemenea chiştoace, îmi iau bagajul şi urc în tren. Sunt un pic nervos, un pic supărat, un pic dezamăgit. În egală proporţie. Cum de ce? Păi n-am zis că am venit la Bucureşti cu jobul? Ba da, dar n-am mai plecat cu el înapoi... Cel puţin, nu în întregime. Cam "jumulit" pe alocuri, şi de funcţie, şi de salar... Se pare că sunt şi un pic gânditor, pentru că nu observ două gospodine care mai să mă răstoarne, în graba lor de a nu pierde trenul. În fine, ajung la locul meu. Poate mă înşel, dar nu cred că e al meu. Toate cele patru scaune sunt ocupate. Surpriză... Pe unul dintre ele stă fata de la Mac (cea băieţoasă, cu părul scurt... cu laptopul... cu unghiile neîngrijite...) Am zis eu că aşteaptă un tren. Dar nu credeam că tocmai pe acesta. E pasivă, priveşte alternativ, când pe geam, când în laptop şi bea dintr-o sticlă de suc. Pe locul meu (căci aveam totuşi un loc, doar nu o luasem razna între timp), se odihnea un domn care şi el la rândul lui avea un laptop pe masă (chiar mă întrebam, aproape zâmbind, unde o să-mi mai aşez şi eu propriul laptop). Nu mai aveam unde, pentru că domnul acela cu ochelari şi pulover bordo, aproape ghicindu-mi gândurile, îmi spune că dacă vreau, se poate el muta mai în spate, însă deja şi-a instalat laptopul (şi a ocupat şi priza, că doar a venit primul) şi dacă sunt amabil, să stau eu dincolo. Călătoria începea destul de bine. Adică mă făcea să mă enervez şi mai mult decât eram. Mă salvează un omuleţ cu bască în cap, ţăran de-al nostru din popor, care începe să se certe cu un domn - deşi acesta vorbea doar engleză - tot pe motivul ocupării scaunului. Ce să fie, ce să fie? Ne ocupăm unii altora scaunele? Da' de unde... Se dezleagă misterul : vagonul 2 e de fapt vagonul 4 (unde era locul meu de drept). Începe vânzoleala, fiecare îşi ia bagajele (o văd printre capete agitate şi pe fata băieţoasă care părăseşte pentru totdeauna ziua mea de miercuri petrecută în Bucureşti) şi în final mă trezesc singur, fără niciun laptop, fără nimeni care să-mi mai bruieze călătoria. Pentru moment. Pentru că în secunda următoare gândului meu, în faţa mea se aşează un preot, ce ţine în mână o carte bisericească şi câteva ziare. Credeam că va deschide cartea. Vezi să nu... E mai interesat de cancanurile din "Adevărul". Se plictiseşte repede şi se pune să tragă un pui de somn. În lumea viselor sale probabil mă vede şi pe mine, pentru că îmi tot trage picioare pe sub masă. În stânga mea, două femei durdulii, însoţite de un moşneag pe jumătate adormit, vorbesc cu cineva la telefon, pare-se din Târgu-Jiu. Oltence de-alea aprige. "Dăduşi la păsări? Închiseşi uşa? Uite, trecurăm de Roşiori." Noroc că li se întrerupe semnalul, altfel aş fi fost nevoit să le ascult până pe la Craiova. Pe coridor se tot plimbă o bătrânică, ce învârte ceva mai mult în mână decât bastonul, pentru că tot îi roagă pe călători să îi schimbe bani (din mici în mari). Şi tot aşa, de câteva ori. Iar vine, iar pleacă. Iar cere, iar schimbă. Hmmm... mi se pare de-a dreptul ciudat. De unde vine, de unde ia banii? Nenea preot, vezi că e ceva necurat aici... Ei nah, mai bun e un somn. În spatele meu, cineva probabil şi-a dat încălţările jos, de vreme ce nările mele simt un miros nepotrivit pentru un tren care îşi spune Intercity (adică un "personal" mai modern). Se face tot mai frig. Mă uit în jur. Sunt încă în tren, nu am halucinaţii. Şi parcă aş fi afară, atât e de frig. Naşu' îmi spune să mă mut în alt vagon, când îl întreb de situaţie. Acolo e mai cald, aici nu face faţă instalaţia. Bun. Îmi iau bagajele şi plec. Mi-ar trebui la toaletă, însă în plimbarea mea prin tren, în căutarea unui loc mai călduros, trei dintre toalete erau defecte. Renunţ. Tot mai bine e acasă. În sfârşit, linişte, căldură, scaune goale. Mă pun pe unul dintre ele şi până la Timişoara nu mă mai deranjează absolut nimeni. M-a deranjat însă placiditatea celor care m-au anunţat că, deşi vechimea e un atu, pe timp de criză trebuie reduse cheltuielile, automat salariile, implicit funcţiile. În felul acesta, deci, s-au redus cheltuielile firmei, plătindu-mi mie o călătorie obositoare, costisitoare şi dezamăgitoare la Bucureşti.

jurnal de călătorie: o zi la McDonald's(1)

E o zi de miercuri geroasă. Stau la McDonald’s şi savurez o cafea în linişte. Sunt în Gara de Nord, la Bucureşti. Ce caut aici? Cu jobul… Vorba vine… Ce-a mai rămas din el. În fine. Privesc în jur. Ceva nu-mi place. Ştiu, fata din faţa mea, cu unghii neîngrijite, băieţoasă, care se tot hlizeşte în laptop. Nu-mi plac fetele care nu au grijă de unghiile lor, care le preferă tăiate din carne şi nu lungi, lăcuite. Nu-mi plac de asemenea fetele care au părul în dezordine, tuns scurt. Le face să-şi piardă din feminitate. Din când în când îşi notează ceva într-o agendă şi vorbeşte la telefon, gesticulând. E aici de mai bine de o oră. Probabil aşteaptă şi ea vreun tren. Apropo, eu nu aştept trenul… Abia am sosit. Cu jobul, cum spuneam. O las deoparte. Îmi atrage atenţia un bătrânel de la o masă din stânga, care tuşeşte fără întrerupere de câteva minute. Bea dintr-un păhărel, cu mici înghiţituri, ca să-i ajungă probabil până se încălzeşte, o Cola pe care şi-o toarnă dintr-o sticlă de jumătate. La Mac nu se consumă decât produsele din restaurant, după cum ştim. Asta pare să-l deranjeze pe un bodyguard (e în fapt un copil firav) care îl ameninţă că-l scoate afară, mai ales că e de prea mult timp aici şi pe deasupra, nici nu aduce profit firmei. Hmm… tot din cauza profitului am venit şi eu la Bucureşti. Dar asta e altă poveste. Bătrânelul îi spune că o să-şi cumpere mai târziu ceva şi nu vrea nici în ruptul capului să părăsească incinta. E mai bine acolo, decât afară, în ger. Băieţelul-bodyguard îi spune că o va aduce pe şefa de sală. O urmăresc cum apare, cu o mutră acră, care din start o categoriseşte drept „mala mujer”. Se plimbă printre mese şi dă instrucţiuni în şoaptă unei angajate, care, după cum şterge – sau mai bine zis nu şterge – pe jos, pare a fi nouă. E un pic colorată (şi nu vorbesc de haine) iar antipatia şefei faţă de ea e şi mai acută, după cum observ. Probabil e xenofobă. Dacă ar exista o categorie de oameni care ar arăta ca şi ea (acră şi implacabilă) şi eu aş fi xenofob, recunosc. Mai adună de pe jos câte o hârtie, mai aşează un scaun, dar atât. E deja prea mult. Asta nu intră în atribuţiile ei. O las şi pe ea. Mă irită deja. Lângă mine, în dreapta se aşează un domn între două vârste, care începe să vorbească la telefon cu cineva, căruia îi spune că i-a plăcut foarte mult vinul adus din Grecia. Prind doar câteva frânturi din discuţie, şi, cum nu pare a fi prea interesantă, îl abandonez. Tot în dreapta, dar de cealaltă parte, un tip grăsuţ (am vrut să fiu amabil, însă e de-a dreptul obez) înfulecă cu poftă din pulpele de pui. Dumnezeule, e ora 8 dimineaţa. Nu e mai bun un ceai, o cafea, un croissant? Nu mă mir deloc de ce arată aşa. Neinteresant. Mai departe. Aha… Doi sportivi, unul îmbrăcat în roşu şi unul în albastru. Poartă Nike. Bun, şi ei trebuia să-mi aducă aminte tot de job? La naiba cu jobul ăsta, că nu mai e ce-a fost. Îmi cad ochii din nou pe şefa de sală. De data aceasta inspectează baia. Iese, nu prea mulţumită. O cred pe cuvânt. Am dat şi eu o raită pe acolo mai devreme. În sfârşit, o fată. Nu, nu e cea cu laptopul. E o tipă drăguţă, care şi-a comandat o cafea. E feminină. Îmi place. Deşi nu agreez prea mult fetele în pantaloni, ei chiar îi stă bine. Îşi deschide sacoul maroniu şi îl pune pe spătarul scaunului. Geanta, alături. E chiar frumoasă, dacă o privesc mai bine. Are părul lung, şaten. Unghiile lungi, dar nu exagerat, cu ojă cărămizie. Citeşte o revistă de modă. Nici că mi-aş fi imaginat-o făcând altceva. Bun. Mi-am terminat şi eu cafeaua. Trebuie să plec. Deja mă sună de la firmă. Sunt impacientaţi. Vor cât mai repede să-mi taie din salariu. Şi funcţia, evident. Doar e criză. Ah… apropo. De asta sunt la Bucureşti.

pasiuni anemice

din ce dicţionare ai inventat cuvântul "pasiune"? cum îţi trece prin palme apropierea trupului meu, cum îi găseşti sensurile, atunci când îşi lasă carnea fremătândă să mustească de sevă? te întreb, pentru că am avut impresia că tu ştii să mânuieşti sentimentele oamenilor, şi îndeosebi ale mele, te joci cu frivolitatea lor, cu sensibilitatea  lor ascunsă. ai darul de a mă face să mă agăţ ca un muribund de marginea prăpastiei, să zgârm pietrele pentru a-mi atârna de ele ultimul strop de viaţă. cred că şi dacă m-ai ucide treptat n-aş simţi pumnalul cum se înfige adânc în inimă, ori cum îi curmă grumazului zvâcnetul. nici când îmi răneşti pielea cu săruturile tale nu mă dau înapoi de la a mai zăbovi o clipă în vâltoarea lor. sunt începutul unei prăbuşiri lente, indusă de reacţii contradictorii, de cuvinte care adună laolaltă stropi de pasiune şi răzvrătire a minţii. 

ţi-am smuls din inimă iubirea toată şi dorul / ca să am cu ce mă hrăni când mă doare,/ în ochi mi-am scurs din irişii tăi culoare / şi aripa ţi-am frânt-o ca să-mi iau zborul.

te-am legat cu cătuşe în trupul meu mort / ca zălog pentru primăveri inumane, / am distrus fără milă legi şi canoane / ce-mi cereau prin tine tristeţea să-mi port.

ţi-am secat suferinţa de lacrimi comune / pietruite pe stâlpul venelor mele, / mi-am plimbat, la-ntâmplare, prin lumi paralele, / aceleaşi tălpi slăbite şi gânduri nebune.

te-am zidit, regretând paradisul luminii, / în celulele unei ierni putrezite, / şi-am cerut, din cupele lor otrăvite, / să-ţi dea să le bei păcatul, toţi crinii.

epopee de toamnă

îţi mai aduci aminte clipele noastre de fericire, când nu ne păsa de nimeni şi fiecare îşi lua din infinit fineţea şi liniştea cerului? mai şti, când întinşi pe iarbă, ascultam culorile curcubeului şi lăsam să cadă deasupra noastră picăturile de ploaie amestecate cu fluturi? era toamnă, era anotimpul începuturilor timide. nu cred ca ţi-l mai aduci aminte, parcă ar fi trecut o veşnicie de atunci. l-am tipărit în minte, l-am gravat în inimă, l-am tatuat pe piele. tu vrei doar să-l nimiceşti prin simple vorbe, vrei să-l ruinezi cu zâmbetul tău indiferent, să îi îneci toate frunzele, să nu îi laşi nicio amintire. şi doar pentru că ţie nu-ţi place toamna. te deprimă culoarea ei cenuşie, te întristează momentele ei de doliu intens, dar mai mult, te sugrumă imaginea mea prăvălită peste întinderile de noroi. şi dacă nici iubirea mea nu te-a făcut să vezi dincolo de naufragiul naturii, mă îndoiesc că ar mai putea fi ceva, sau cineva care să te facă să-ţi pese de melancolia inimilor. rămâi acolo în cristalul tău, ca zălog pentru pasiunile cu care ne-am infiltrat în viaţa fiecăruia şi taci, pentru că niciun cuvânt nu m-ar ridica de pe pământul toamnei, ca să mă semene în gheţarii indiferenţei tale. mă mistuie adeseori fericirea câştigată cu sudoarea frunţii şi cu lacrimile sufletului, dar merită să trăiesc pentru ea. nu am nicio remuşcare pentru faptul că tu treci, cu paşi apăsaţi, prin mocirla vieţii mele îmbibată de non-sens. aşa e viaţa, cuprinsă de toamnă. treci... lasă-ţi pe fiecare colţ al ei, amprenta murdară. nici nu mă voi obosi să o şterg, pentru a nu mă lăsa încă o dată atras de forma ei ciudată. 

decembrie, ultimul v(o)al

pesemne că e prea dureros să te gândeşti la o persoană care nu mai e. şi ce poţi să faci decât să te rogi pentru ea, să o plângi şi totuşi, să-ţi vezi în continuare de viaţă? mai ai amintiri, le ai acolo, întipărite în memorie, dar parcă şi ele, treptat, se îngroapă. mă gândeam la cei care nu mai sunt, cei care acum douăzeci de ani, într-un decembrie sumbru, au plecat de lângă noi. pentru o libertate de care nu ne putem bucura pe deplin. e trist, însă acesta e adevărul revoluţionar. eram doar un copil atunci, nu ştiam prea multe şi nu ştiam ce se întâmplă în realitate. nu ştiam ce înseamnă, ca şi alţii, complotul ceauşist, şi nu am fost părtaş durerii celor care au rămas să-şi plângă apropiaţii. dar am trăit într-o perioadă în care mă simţeam fericit. ce-i drept, porţionat. acum trăiesc, ca majoritatea, într-o lume prea vulcanică, efemeră, plină de inedit şi schimbări. nu mă mai regăsesc în ea, sunt străin în propria mea lume, în propria mea viaţă. e o lume în care i-am uitat prea repede pe cei care nu mai sunt. mergem înainte, fără să ne pese de durerea celor din jur, uneori, fără să ne mai pese de durerea noastră, îmbibată de palpabil, de material. a fost decembrie... azi e din nou decembrie... să ridicăm voalul durerii şi să ne aducem aminte, pentru o clipă, de cei care s-au petrecut. poate şi tu, ai printre ei, un apropiat. să ne aducem aminte, de "acel" decembrie însângerat.

meditaţii în criză

iar îmi aştern cuvintele aici, în miez de noapte. meditez. gândesc. trăiesc. se pare că noaptea e un ambient plăcut pentru situaţii de criză. mă simt liniştit şi dau frâu liber gândurilor. am postat aici pe blog o întrebare, cu câteva răspunsuri. cei care au participat până în momentul de faţă la sondaj, au votat pentru a renunţa la iubire, dacă ar trebui vreodată să renunţe la ceva în viaţă. nu prea am înţeles niciodată de ce, atunci când trebuie să renunţi la ceva, o parte din tine parcă se dărâmă şi nu ai nici măcar puterea să priveşti în viitor cu încredere. oare dragostea nu e la fel de importantă ca şi prietenii, fericirea, credinţa? mi-am dat seama că pentru mine dragostea e vitală, fără de ea n-aş putea să trăiesc, şi totuşi, dacă şi eu aş fi pus în situaţia de a alege, cred că tot la ea aş renunţa cel mai uşor. de ce? răspunsul încă îl caut...

neanturi incerte

oare poţi iubi infinitul de unul singur? ce imagini strivite de retină te pot face să vezi dincolo de imensitatea singurătăţii în care te adânceşti de fiecare dată când zborul se pierde printre rămăşiţele paradisului? nici nu mai ai timp să priveşti zeii, hrana lor te secătuieşte de vlagă. îngerii sunt prăbuşiţi în fântâni otrăvite de nemurire, incapabili de a scăpa deznădejdii. qasele lor se descompun treptat, îmbibate de infinit, adăugându-se noroiului scăldat de ploi putrede. camera devine o prăpastie ovoidă, şi zidurile ei înalte, învăluite de negru şi funingine, îmi împiedică ochii să plângă, să te cerşească în tăcere, ca o rugă schingiuită de păcat. atunci când nu eşti, când absentezi nemotivat din gândurile mele, tributul iubirii e plătit în zadar. 

insomnii decalate

mă simţeam confuz şi credeam ca noaptea era un sfetnic bun pentru a-mi pune în ordine gândurile, însă nu-mi venea nicio idee. mă simţeam ciudat, şi fără sa ştiu de ce, am început sa mă gândesc acolo, la ceea ce mi se întâmplase în zilele precedente. nu mi-era deloc uşor sa privesc în urma, sa vad cum cineva, căruia îi încredinţezi vise, iluzii, idei, se răzvrăteşte împotriva unui gând, spunând până la urma cuvinte care nu isi au locul in perimetrul unei prietenii. cuvinte care dor, care sunt ca o pecete, o cicatrice ce te doare. mai poti sa gasesti in acel om increderea, dimensiunea unei apropieri, fara sa stii ca la un moment dat, va proceda la fel? si ce te doare cel mai tare? ceea ce spune, sau ceea ce simti tu, atunci cand iti vorbeste? e parca un strain, si nicidecum prietenul pe care il credeai. e adevarat, cuvintele sunt spuse la intamplare, poate din dorinta de a brava, dar iertarea nu mai are nici un sens atunci cand ti-e sugrumata de aceste cuvinte. ceva se rupe, se destrama. vrei sa stii daca mai poti recladi puntea la loc? nicidecum, nu mai ai baza. ma mai gandesc... noaptea e lunga... insomniile la fel... poate voi gasi in final materialul necesar.... dara daca puntea nu va rezista?