decembrie, ultimul v(o)al

pesemne că e prea dureros să te gândeşti la o persoană care nu mai e. şi ce poţi să faci decât să te rogi pentru ea, să o plângi şi totuşi, să-ţi vezi în continuare de viaţă? mai ai amintiri, le ai acolo, întipărite în memorie, dar parcă şi ele, treptat, se îngroapă. mă gândeam la cei care nu mai sunt, cei care acum douăzeci de ani, într-un decembrie sumbru, au plecat de lângă noi. pentru o libertate de care nu ne putem bucura pe deplin. e trist, însă acesta e adevărul revoluţionar. eram doar un copil atunci, nu ştiam prea multe şi nu ştiam ce se întâmplă în realitate. nu ştiam ce înseamnă, ca şi alţii, complotul ceauşist, şi nu am fost părtaş durerii celor care au rămas să-şi plângă apropiaţii. dar am trăit într-o perioadă în care mă simţeam fericit. ce-i drept, porţionat. acum trăiesc, ca majoritatea, într-o lume prea vulcanică, efemeră, plină de inedit şi schimbări. nu mă mai regăsesc în ea, sunt străin în propria mea lume, în propria mea viaţă. e o lume în care i-am uitat prea repede pe cei care nu mai sunt. mergem înainte, fără să ne pese de durerea celor din jur, uneori, fără să ne mai pese de durerea noastră, îmbibată de palpabil, de material. a fost decembrie... azi e din nou decembrie... să ridicăm voalul durerii şi să ne aducem aminte, pentru o clipă, de cei care s-au petrecut. poate şi tu, ai printre ei, un apropiat. să ne aducem aminte, de "acel" decembrie însângerat.