insomnii decalate

mă simţeam confuz şi credeam ca noaptea era un sfetnic bun pentru a-mi pune în ordine gândurile, însă nu-mi venea nicio idee. mă simţeam ciudat, şi fără sa ştiu de ce, am început sa mă gândesc acolo, la ceea ce mi se întâmplase în zilele precedente. nu mi-era deloc uşor sa privesc în urma, sa vad cum cineva, căruia îi încredinţezi vise, iluzii, idei, se răzvrăteşte împotriva unui gând, spunând până la urma cuvinte care nu isi au locul in perimetrul unei prietenii. cuvinte care dor, care sunt ca o pecete, o cicatrice ce te doare. mai poti sa gasesti in acel om increderea, dimensiunea unei apropieri, fara sa stii ca la un moment dat, va proceda la fel? si ce te doare cel mai tare? ceea ce spune, sau ceea ce simti tu, atunci cand iti vorbeste? e parca un strain, si nicidecum prietenul pe care il credeai. e adevarat, cuvintele sunt spuse la intamplare, poate din dorinta de a brava, dar iertarea nu mai are nici un sens atunci cand ti-e sugrumata de aceste cuvinte. ceva se rupe, se destrama. vrei sa stii daca mai poti recladi puntea la loc? nicidecum, nu mai ai baza. ma mai gandesc... noaptea e lunga... insomniile la fel... poate voi gasi in final materialul necesar.... dara daca puntea nu va rezista?