clipe în vârtejul unei revederi

Stau aici, pe scaunul acesta din muşama verde, în trenul acesta, cu iz înţepător, care mă duce spre nicăieri, din nou într-o viaţă care nu are legătură cu realitatea mea, privind şi ascultând din timp în timp, declaraţiile matematice, cu tentă de beţie şi nebunie, ale unor profesori universitari ce vor probabil să găsească sau să revoluţioneze teorema relativităţii. Încerc să refac în minte traseul revederii tale şi să ignor frazele lor ciudate, neînţelese pentru mine. Ce a însemnat oare această revedere, dacă nu răscolirea unor sentimente şi amintiri pe care le crezusem închise şi îngropate, de mult, adânc, în suflet? Cred că revederea a fost cu mult mai dureroasă decât despărţirea. Dar, în acelaşi timp, miraculoasă. Oare tu însemni într-atât pentru mine, încât să nu mă mai pot desprinde niciodată de prezenţa ta? Nici măcar acum, când buzele tale îmi mărturisesc că e fericirea pe care ţi-ai dorit-o (deşi ochii tăi îmi spun altceva), să nu pot să te las acolo, pe peronul trecutului? Aveam impresia că dintotdeauna despărţirile ne sfâşie inimile, dar azi, am învăţat că revederile aduc lacrimi şi mai profunde. Poate mi-am cerut mie însumi prea multe, poate ţi-am cerut ţie ceva ce nu aş fi reuşit să descopăr vreodată în persoana de lângă mine, ori poate că nimicurile sunt acelea care creează întregul. Din prima clipă în care te-am revăzut, am ştiut că inima mea nu s-a oprit niciodată din a simţi, a simţit mereu, acolo, bătând latent, în capcana ei. Şi va mai simţi şi mâine, când deja voi fi departe de locul în care ţi-am descoperit ochii din nou. Nu mi-e ruşine că te-am privit în tăcere, pe furiş, nu mi-e ruşine că am vrut să te ating şi să te strâng în braţe, nu mi-e ruşine să spun că mi-aş fi dorit să fim doar noi doi, fără nimeni altcineva şi nimic împrejur, nu mi-e ruşine că am dat deoparte sfaturile tuturor, doar pentru a mă bucura, aşa cum am simţit, de revederea ta. Dacă nu mă înţeleg nici eu, uneori, cum ar putea să mă înţeleagă ceilalţi? Cum pot ei oare înţelege sufletul meu, când nici măcar eu nu-i pot înţelege pe de-a-ntregul rănile? Cum pot să întind mâna, să te cer încă o dată, de vreme ce din cealaltă parte, o altă mână îţi stă întinsă, gata să te prindă? Nu mă judeca prea aspru că te iubesc şi acum, e doar fărâma care mi-a mai rămas din tine. Pentru ce e nevoie de o revedere, dacă nu e nimic în plus care să o facă deplină? Cum m-ai văzut, oare, tu, după atâta vreme? Eu te-am văzut la fel, ca şi cum timpul nu ar fi lăsat nicio cicatrice dureroasă în inima mea, ca şi cum ai fi fost acolo dintotdeauna, fără să te fi pierdut vreo clipă. De ce ţi-am evitat privirea, ca un laş, când singurul lucru pe care îmi doream să-l văd erau ochii tăi? Ce trist a devenit dintr-odată peronul gării, la fel ca şi peronul sufletului meu, atunci când am privit cum roţile trenului te lăsau în urmă, să te topeşti… Ce reprezintă starea asta din mine, de nu o pot desluşi şi nu-i pot percepe sensul? E o urmă din tine, e un fir fragil de dor, sunt convins. Mă iartă pentru îndrăzneala de a fi râvnit mai mult decât s-ar fi cuvenit la zâmbetul tău, dar îţi mulţumesc pentru el, e tot ceea ce m-a putut încălzi în această zi, în care frigul şi picăturile mari de zloată mă pătrundeau în carne, aducându-mi aminte cum se scurgeau ultimele minute împreună. Îţi mulţumesc pentru tot. Ce-aş putea eu să-ţi ofer în schimb?