urmele tale în mine

Calc pe urmele tale. Le învăţ forma. Le las în trecut, învăluite în aura unei perfecţiuni inventate de mintea mea. Degeaba încerc să mă lecuiesc, sunt încă acaparat de misterul paşilor tăi prin viaţa mea paralelă cu lumea dimprejur. Nu exişti decât tu, ca trofeu al unui joc de noroc, câştigat pe nedrept, prin tertipuri murdare care să mă facă să mă bucur de o prezenţă de-o secundă. Îţi văd urmele peste tot. Pe suflet, pe piele, pe aşternuturi. Nu le dau deoparte, stau şi le privesc aşa, ca hipnotizat, parcă memorându-le fiecare centimetru de plăcere. Pesemne că aş putea fi traumatizat la un moment dat de încrustarea lor adâncă în mine, dar, cum stau acum, împietrit, mi-e imposibil să mă detaşez de ele. Încă mai calc pe urmele tale. Să-ţi mai pot simţi parfumul, atingerea, sărutul. Să te dizolv cu totul în trupul meu, ca să am privilegiul de a te gusta de fiecare dată când mi-ai fi departe. Să încep să mă dematerializez, până când n-ai mai fi decât tu. Îmi spun că dincolo de urmele acelea e o realitate, pentru care mi-aş vinde într-o clipă toată sfinţenia din mine. Să rămân sterp, golit de divinitate. Ca şi cum tu ai fi ultima oprire pe drumul spre vindecare. Din păcate, tu nu eşti decât prima oprire pe drumul spre pierzanie, spre prăbuşire. Mă agăţ cu disperare de urmele tale, fără să am măcar o pârghie în cazul unui colaps. Îmi zgârii cu unghiile pielea, sufletul, apuc aşternuturile cu degetele încordate, să simt urmele tale în mine. Dar când deschid ochii, îmi dau seama că ele nu mai sunt de multă vreme acolo.