mă declar învins de uitare

Câteodată mă mai gândesc la tine, şi oricât i-aş dicta inimii să nu te mai simtă, locul acela gol din ea o întristează de fiecare dată când zilele trec, una după alta, şi crăpătura se face tot mai mică şi nu-ţi mai dă voie să intri. Te opresc cu un gest al mâinii, cu un gând răzvrătit şi neputincios, să rămâi în globul tău de cristal invizibil şi să nu-mi mai invadezi niciodată simţurile. Mă doare că şi acum, după atâta timp, încă te mai iubesc şi încă mai port în suflet amintirea ochilor acelora verzi şi limpezi, ca două picături de rouă. Iubirea mea nu s-a măsurat niciodată în secunde sau luni, ci doar în profunzimea sentimentelor. Dacă te-am iubit, e pentru că aşa a fost sa fie, dacă te mai iubesc, e pentru că aşa n-o să mai fie. N-o să mai fie niciodată nimic din ce-a fost şi zâmbetul tău se pierde undeva, treptat, într-o învăluire de amintiri si regrete. Glasul tău e parcă tot mai stins, şi rotunjimea sunetelor, şi răsuflarea lor peste buzele mele e tot mai dureroasă. Pare că nici nu-ţi mai ştiu liniile chipului, nu le mai deosebesc şi nu le mai ating, mângâindu-le fineţea. Nici măcar fotografia, care mă priveşte implacabilă, dintr-un colţ ascuns al calculatorului, nu-mi poate arunca în faţă palpabilul. Mă declar învins de uitare. Cine eşti? Ştiu c-ai trecut cândva prin viaţa mea şi ştiu că te-am iubit mai presus de orice, dar mi-e imposibil să-mi amintesc dacă ţi-am cerut să rămâi. Poate că am făcut-o, dar nu-mi amintesc răspunsul tău. Poate că mi-ai răspuns, dar faptul că nu mai eşti azi aici înseamnă că nu ţi-ai dorit să rămâi. Oare îţi mai ştiu numele? Îl ştiu, ca şi pe numele meu. Dar sună straniu, de fiecare dată când îl rostesc. Iartă-mă, sunt un mincinos incurabil. De fapt, îmi amintesc totul. Îmi mint doar inima şi-i spun că eu nu mai simt şi o rog să fie şi ea la fel de nepăsătoare ca şi mine. Greşesc. Nu-i pot dicta inimii să nu mai simtă. Pentru că doar ea e singura care mai păstrează o fărâmă din tine. Şi-atunci, oare de ce eu mă declar învins de uitare?