epopee de toamnă

îţi mai aduci aminte clipele noastre de fericire, când nu ne păsa de nimeni şi fiecare îşi lua din infinit fineţea şi liniştea cerului? mai şti, când întinşi pe iarbă, ascultam culorile curcubeului şi lăsam să cadă deasupra noastră picăturile de ploaie amestecate cu fluturi? era toamnă, era anotimpul începuturilor timide. nu cred ca ţi-l mai aduci aminte, parcă ar fi trecut o veşnicie de atunci. l-am tipărit în minte, l-am gravat în inimă, l-am tatuat pe piele. tu vrei doar să-l nimiceşti prin simple vorbe, vrei să-l ruinezi cu zâmbetul tău indiferent, să îi îneci toate frunzele, să nu îi laşi nicio amintire. şi doar pentru că ţie nu-ţi place toamna. te deprimă culoarea ei cenuşie, te întristează momentele ei de doliu intens, dar mai mult, te sugrumă imaginea mea prăvălită peste întinderile de noroi. şi dacă nici iubirea mea nu te-a făcut să vezi dincolo de naufragiul naturii, mă îndoiesc că ar mai putea fi ceva, sau cineva care să te facă să-ţi pese de melancolia inimilor. rămâi acolo în cristalul tău, ca zălog pentru pasiunile cu care ne-am infiltrat în viaţa fiecăruia şi taci, pentru că niciun cuvânt nu m-ar ridica de pe pământul toamnei, ca să mă semene în gheţarii indiferenţei tale. mă mistuie adeseori fericirea câştigată cu sudoarea frunţii şi cu lacrimile sufletului, dar merită să trăiesc pentru ea. nu am nicio remuşcare pentru faptul că tu treci, cu paşi apăsaţi, prin mocirla vieţii mele îmbibată de non-sens. aşa e viaţa, cuprinsă de toamnă. treci... lasă-ţi pe fiecare colţ al ei, amprenta murdară. nici nu mă voi obosi să o şterg, pentru a nu mă lăsa încă o dată atras de forma ei ciudată.