Îmi strivesc mucul ţigării sub bocanc, pe peronul gării îmbâcsit de alte câteva zeci de asemenea chiştoace, îmi iau bagajul şi urc în tren. Sunt un pic nervos, un pic supărat, un pic dezamăgit. În egală proporţie. Cum de ce? Păi n-am zis că am venit la Bucureşti cu jobul? Ba da, dar n-am mai plecat cu el înapoi... Cel puţin, nu în întregime. Cam "jumulit" pe alocuri, şi de funcţie, şi de salar... Se pare că sunt şi un pic gânditor, pentru că nu observ două gospodine care mai să mă răstoarne, în graba lor de a nu pierde trenul. În fine, ajung la locul meu. Poate mă înşel, dar nu cred că e al meu. Toate cele patru scaune sunt ocupate. Surpriză... Pe unul dintre ele stă fata de la Mac (cea băieţoasă, cu părul scurt... cu laptopul... cu unghiile neîngrijite...) Am zis eu că aşteaptă un tren. Dar nu credeam că tocmai pe acesta. E pasivă, priveşte alternativ, când pe geam, când în laptop şi bea dintr-o sticlă de suc. Pe locul meu (căci aveam totuşi un loc, doar nu o luasem razna între timp), se odihnea un domn care şi el la rândul lui avea un laptop pe masă (chiar mă întrebam, aproape zâmbind, unde o să-mi mai aşez şi eu propriul laptop). Nu mai aveam unde, pentru că domnul acela cu ochelari şi pulover bordo, aproape ghicindu-mi gândurile, îmi spune că dacă vreau, se poate el muta mai în spate, însă deja şi-a instalat laptopul (şi a ocupat şi priza, că doar a venit primul) şi dacă sunt amabil, să stau eu dincolo. Călătoria începea destul de bine. Adică mă făcea să mă enervez şi mai mult decât eram. Mă salvează un omuleţ cu bască în cap, ţăran de-al nostru din popor, care începe să se certe cu un domn - deşi acesta vorbea doar engleză - tot pe motivul ocupării scaunului. Ce să fie, ce să fie? Ne ocupăm unii altora scaunele? Da' de unde... Se dezleagă misterul : vagonul 2 e de fapt vagonul 4 (unde era locul meu de drept). Începe vânzoleala, fiecare îşi ia bagajele (o văd printre capete agitate şi pe fata băieţoasă care părăseşte pentru totdeauna ziua mea de miercuri petrecută în Bucureşti) şi în final mă trezesc singur, fără niciun laptop, fără nimeni care să-mi mai bruieze călătoria. Pentru moment. Pentru că în secunda următoare gândului meu, în faţa mea se aşează un preot, ce ţine în mână o carte bisericească şi câteva ziare. Credeam că va deschide cartea. Vezi să nu... E mai interesat de cancanurile din "Adevărul". Se plictiseşte repede şi se pune să tragă un pui de somn. În lumea viselor sale probabil mă vede şi pe mine, pentru că îmi tot trage picioare pe sub masă. În stânga mea, două femei durdulii, însoţite de un moşneag pe jumătate adormit, vorbesc cu cineva la telefon, pare-se din Târgu-Jiu. Oltence de-alea aprige. "Dăduşi la păsări? Închiseşi uşa? Uite, trecurăm de Roşiori." Noroc că li se întrerupe semnalul, altfel aş fi fost nevoit să le ascult până pe la Craiova. Pe coridor se tot plimbă o bătrânică, ce învârte ceva mai mult în mână decât bastonul, pentru că tot îi roagă pe călători să îi schimbe bani (din mici în mari). Şi tot aşa, de câteva ori. Iar vine, iar pleacă. Iar cere, iar schimbă. Hmmm... mi se pare de-a dreptul ciudat. De unde vine, de unde ia banii? Nenea preot, vezi că e ceva necurat aici... Ei nah, mai bun e un somn. În spatele meu, cineva probabil şi-a dat încălţările jos, de vreme ce nările mele simt un miros nepotrivit pentru un tren care îşi spune Intercity (adică un "personal" mai modern). Se face tot mai frig. Mă uit în jur. Sunt încă în tren, nu am halucinaţii. Şi parcă aş fi afară, atât e de frig. Naşu' îmi spune să mă mut în alt vagon, când îl întreb de situaţie. Acolo e mai cald, aici nu face faţă instalaţia. Bun. Îmi iau bagajele şi plec. Mi-ar trebui la toaletă, însă în plimbarea mea prin tren, în căutarea unui loc mai călduros, trei dintre toalete erau defecte. Renunţ. Tot mai bine e acasă. În sfârşit, linişte, căldură, scaune goale. Mă pun pe unul dintre ele şi până la Timişoara nu mă mai deranjează absolut nimeni. M-a deranjat însă placiditatea celor care m-au anunţat că, deşi vechimea e un atu, pe timp de criză trebuie reduse cheltuielile, automat salariile, implicit funcţiile. În felul acesta, deci, s-au redus cheltuielile firmei, plătindu-mi mie o călătorie obositoare, costisitoare şi dezamăgitoare la Bucureşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu