jurnal de călătorie: o zi la McDonald's(1)

E o zi de miercuri geroasă. Stau la McDonald’s şi savurez o cafea în linişte. Sunt în Gara de Nord, la Bucureşti. Ce caut aici? Cu jobul… Vorba vine… Ce-a mai rămas din el. În fine. Privesc în jur. Ceva nu-mi place. Ştiu, fata din faţa mea, cu unghii neîngrijite, băieţoasă, care se tot hlizeşte în laptop. Nu-mi plac fetele care nu au grijă de unghiile lor, care le preferă tăiate din carne şi nu lungi, lăcuite. Nu-mi plac de asemenea fetele care au părul în dezordine, tuns scurt. Le face să-şi piardă din feminitate. Din când în când îşi notează ceva într-o agendă şi vorbeşte la telefon, gesticulând. E aici de mai bine de o oră. Probabil aşteaptă şi ea vreun tren. Apropo, eu nu aştept trenul… Abia am sosit. Cu jobul, cum spuneam. O las deoparte. Îmi atrage atenţia un bătrânel de la o masă din stânga, care tuşeşte fără întrerupere de câteva minute. Bea dintr-un păhărel, cu mici înghiţituri, ca să-i ajungă probabil până se încălzeşte, o Cola pe care şi-o toarnă dintr-o sticlă de jumătate. La Mac nu se consumă decât produsele din restaurant, după cum ştim. Asta pare să-l deranjeze pe un bodyguard (e în fapt un copil firav) care îl ameninţă că-l scoate afară, mai ales că e de prea mult timp aici şi pe deasupra, nici nu aduce profit firmei. Hmm… tot din cauza profitului am venit şi eu la Bucureşti. Dar asta e altă poveste. Bătrânelul îi spune că o să-şi cumpere mai târziu ceva şi nu vrea nici în ruptul capului să părăsească incinta. E mai bine acolo, decât afară, în ger. Băieţelul-bodyguard îi spune că o va aduce pe şefa de sală. O urmăresc cum apare, cu o mutră acră, care din start o categoriseşte drept „mala mujer”. Se plimbă printre mese şi dă instrucţiuni în şoaptă unei angajate, care, după cum şterge – sau mai bine zis nu şterge – pe jos, pare a fi nouă. E un pic colorată (şi nu vorbesc de haine) iar antipatia şefei faţă de ea e şi mai acută, după cum observ. Probabil e xenofobă. Dacă ar exista o categorie de oameni care ar arăta ca şi ea (acră şi implacabilă) şi eu aş fi xenofob, recunosc. Mai adună de pe jos câte o hârtie, mai aşează un scaun, dar atât. E deja prea mult. Asta nu intră în atribuţiile ei. O las şi pe ea. Mă irită deja. Lângă mine, în dreapta se aşează un domn între două vârste, care începe să vorbească la telefon cu cineva, căruia îi spune că i-a plăcut foarte mult vinul adus din Grecia. Prind doar câteva frânturi din discuţie, şi, cum nu pare a fi prea interesantă, îl abandonez. Tot în dreapta, dar de cealaltă parte, un tip grăsuţ (am vrut să fiu amabil, însă e de-a dreptul obez) înfulecă cu poftă din pulpele de pui. Dumnezeule, e ora 8 dimineaţa. Nu e mai bun un ceai, o cafea, un croissant? Nu mă mir deloc de ce arată aşa. Neinteresant. Mai departe. Aha… Doi sportivi, unul îmbrăcat în roşu şi unul în albastru. Poartă Nike. Bun, şi ei trebuia să-mi aducă aminte tot de job? La naiba cu jobul ăsta, că nu mai e ce-a fost. Îmi cad ochii din nou pe şefa de sală. De data aceasta inspectează baia. Iese, nu prea mulţumită. O cred pe cuvânt. Am dat şi eu o raită pe acolo mai devreme. În sfârşit, o fată. Nu, nu e cea cu laptopul. E o tipă drăguţă, care şi-a comandat o cafea. E feminină. Îmi place. Deşi nu agreez prea mult fetele în pantaloni, ei chiar îi stă bine. Îşi deschide sacoul maroniu şi îl pune pe spătarul scaunului. Geanta, alături. E chiar frumoasă, dacă o privesc mai bine. Are părul lung, şaten. Unghiile lungi, dar nu exagerat, cu ojă cărămizie. Citeşte o revistă de modă. Nici că mi-aş fi imaginat-o făcând altceva. Bun. Mi-am terminat şi eu cafeaua. Trebuie să plec. Deja mă sună de la firmă. Sunt impacientaţi. Vor cât mai repede să-mi taie din salariu. Şi funcţia, evident. Doar e criză. Ah… apropo. De asta sunt la Bucureşti.