aşa a murit iubirea mea...

Ne naştem poate atunci când nu trebuie, iubim poate atunci când nu ne e permis. Nu întrebăm niciodată dacă iubirea, joacă inventată de legile sufletului, se simte bine acolo, în capcana sentimentelor. Se zvârcoleşte uneori, să răzbată  din gheara celui care o ţine prizonieră, dar fără şanse de izbândă. În final, va muri. Cum a murit iubirea? Cum s-a şi născut, probabil... Frumoasă, angelică, pasională, tumultuoasă, vulcanică... Da, aşa a murit iubirea mea. Ţi-ai amintit, cândva îţi scriam poeme. Fragile, plămădite de apropieri. De zile şi nopţi în care răsuflarea ajungea până în piept, se oprea, şi răbufnea de neputinţă. Astăzi îţi mai scriu doar uitare. Ţi-am scris-o peste tot: pe nume, pe zâmbet, pe lacrimi, pe amintiri, pe existenţă. Peste tot. Şi când credeam că uitarea e punctul în care mintea mea se linişteşte, înfruntând tulburările trecutului, lumea se clatină şi se sfarmă. Nu, n-am uitat de fapt nimic din poemele acelea. Mi se pare câteodată că le ştiu pe dinafară, deşi e doar o vagă impresie, pentru că rimele s-au pierdut de mult în şirul lung de pasiuni trecătoare, îmbibate de un sentiment care nu era deloc cel pe care îl înduram şi îl savuram, deopotrivă, în mine. Uneori mi-e teamă să-mi mai amintesc pentru ca nu cumva să rănesc acea amintire care s-a sculptat acolo, pe templele trecutului. Probabil că sunt prea laş să mai pun o piatră la temelia lui, de vreme ce în minte nu-mi stăruia decât gândul ucigaş de a distruge tot ceea ce inima se chinuise zile de-a rând să înalţe peste pasiunile acelea inumane. Mi-e prea slabă fiinţa să te mai privesc acum cum o făceam înainte. Parcă aş întina o pictură, parcă aş frânge o rază. N-aş fi niciodată fericit cu tine, ştiind că din mine nu poţi primi decât gol. M-aş urî dacă aş îndrăzni din nou să pătrund pe tărâmul viselor tale, doar pentru a-mi demonstra că nopţile sunt la fel de reci şi pentru tine. Dacă n-am reuşit să înţeleg încă de ce iubirea a murit, e pentru că nu ştiu cum a murit. Poate că a fost ucisă chiar de mine, sugrumată acolo, în străfund, şi asta mă face criminal, ori poate a murit ea, de bună voie, şi asta mă face tot pe mine criminal-sinucigaş. În ambele situaţii, eu sunt cel de vină. Iar tu, cu fragilitatea ta, nu poţi iubi un criminal. N-ar fi demn pentru un suflet pur să se închidă deodată cu mine în temniţele prăbuşirii în vid, în tenebrele macabre ele neputinţei de iubire. Predă-mă, cât mai poţi, gardienilor singurătăţii, pentru că asta e singura mea scăpare şi consolare. Acolo merit să mă prăbuşesc, ca să nu fiu nevoit să-ţi distrug şi ţie amintirile, ori să le suprapun peste cele cărora eu de mult le-am dat numele de „trecut”. Şi mă iartă dacă vreodată n-am ştiut să-mi adun fărâmele, ca să mă pot întregi sub atingerea ta. Era doar frica de a nu mă întregi îndeajuns, astfel încât să-ţi ofer doar firimituri de sentimente. Aşa a murit iubirea mea... Şi totuşi, când în amintiri mă mai înţeapă poemele tale, cred că iubirea era acolo... Numai că n-am văzut-o niciunul dintre noi...

unde eşti, copilărie?

Unde eşti, copilărie, cu povestea ta, cu tot?... Mi-e dor de mine, când eram copil, şi deşi fiecare amintire din vremurile acelea e încă aici, în inima mea, praful uitării s-a aşternut din păcate în straturi destul de groase peste ele. Îmi amintesc crâmpeie... şi mi-e dor de tot. Mi-e dor de mesele de duminică, din apartamentul nostru de provincie, adunaţi în bucătăria unde mirosul mâncărurilor gătite de mama îmi îmbăta simţurile, cu desertul ei magic din gris cu lapte şi sos de zahăr ars şi unde tatăl meu tăia pepenele verde în felii potrivite, pentru toţi membri familiei. Mi-e dor de sărbătorile de Paşte, când ne întorceam în răcoarea dimineţii de aprilie de la biserică, ţinând în mână, cu grijă, lumânarea sfântă, pentru ca flacăra ei să nu se stingă până acasă. Mi-e dor de sărbătorile de Crăciun, când plecam cu sora mea în oraş să căutăm bomboane pentru împodobirea bradului, deşi întotdeauna, în ultimul moment nu reuşeam să cumpărăm decât un brad mic, pricăjit. Mi-e dor de certurile cu sora mea, din te miri ce nimic, dar şi mai mult de împăcări, cu toate că două balanţe orgolioase n-ar fi făcut niciodată primul pas spre împăcare. Şi totuşi, până la urmă, eu eram cel care cedam de fiecare dată. Mi-e dor de prietenii mei din faţa blocului, cu care am născocit jocuri ale copilăriei dintre cele mai bizare: şotronul, elasticul, raţele şi vânătorii, castel, pituluşul, şi multe altele care ne încântau serile, până când mama venea să ne cheme la masă ori la televizor, pentru că începuseră desenele cu „Sandy Bell”. Le ştiu încă numele tuturor, dar, din păcate, nu le mai ştiu şi chipurile. Parcă s-au estompat de mult în timp. Mi-e dor când mergeam cu ei la furat de floarea-soarelui, pe câmpul de la marginea oraşului, ascunzându-ne de paznicii care se făceau că nu ne observă. Mi-e dor de pâinea caldă, proaspăt scoasă din cuptor, de la chioşcul de peste stradă, pentru care stăteam la coadă ore în şir, cu toate că întotdeauna aveam ceva de obiectat înainte de plecare. Cât mi-ar plăcea acum să mai stau acolo, în rând cu oameni pe care îi analizam din cap până în picioare, zâmbind în sinea mea de forma urechilor unora, sau a mâinilor şi hainelor altora. Mi-e dor de escapadele la Lacul Gării, pe înserate, cu verişorii mei, la prins de peşte sau insecte pentru insectarul clasei. Mi-e dor de colegii mei de şcoală, cu care organizam Baluri ale Bobocilor la Casa de Cultură din oraş. Încă mă văd acolo, pe scena aceea mare, tremurând de emoţie în faţa a sute de elevi şi profesori, interpretând melodia „Vorbeşte marea” a lui Cătălin Crişan. Mi-e dor să mai răspund, în oracolele lor, la întrebări jenante la vremea aceea, de genul „Cu cine te-ai sărutat prima oară? De cine îţi place din clasa noastră? etc”. Cred că mai am şi eu un asemenea oracol pe undeva, care mai păstrează în el gândurile şi sentimentele adolescentine ale colegilor mei. Mi-e, de asemenea, dor de vacanţele la bunici, când hoinăream de dimineaţa până seara la gârlă ori pe uliţă cu bicicletele, fără să avem nici cea mai mică grijă că am uitat să mâncăm în ziua respectivă sau că nu am dormit obişnuitul somn de amiază. Mi-e dor de cartofii bunicii, copţi pe vatră, de mămăliga al cărei gust nu-l pot asocia cu nimic mai bun în vremea aceea, de strugurii mâncaţi aşa, nespălaţi şi pe nerăsuflate, ascunşi în umbra viţei de vie. Mi-e dor când îngrijeam grădina cu flori, când mergeam cu colindatul prin sat, când spălam rufele la râu, când ne ascundeam printre picioarele oamenilor participanţi la vreo înmormântare, să adunăm bănuţii aruncaţi la răscruci pe jos, când îi ascundeam bunicului ţigările, pentru ca mai apoi să savurăm şi noi câteva fumuri de „Carpaţi”. Mi-e dor de tot, mi-e dor de multe. Mi-e dor de tine, copilule din mine.

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a patra: Melek, turcoaica, îmblânzitoarea de cai

Parchez maşina pe trotuar, exact în faţa intrării (şi asta nu pentru că n-aş fi avut loc în parcare, ci pentru că nu-mi place să mă deplasez prea mult pe jos), îmi aranjez în oglinda retrovizoare cele câteva fire de păr rebele şi cobor. În jur, nici ţipenie de om. E oră de vârf, mă gândeam că sala ar trebui să fie plină. Dimpotrivă. Nu e nimeni. O caut pe clienta de azi. După cum am aflat, Melek e o turcoaică focoasă, care are darul îmblânzirii ireversibile. Sunt întru totul de acord, de vreme ce am primit invitaţie... la circ. Dau deoparte draperiile imense din catifea albastră şi mă trezesc exact în mijlocul arenei. Pute îngrozitor... a bălegar de toate soiurile. Maimuţe închise în cuşti înalte, care-şi savurează bananele zilnice, îmi rânjesc politicos de bun venit şi îmi arată în semn de respect degetul mijlociu ridicat în sus. Mai în spate, într-o altă cuşcă, ritualul împerecherii între două girafe îmi e prezentat în cel mai mic detaliu. Remarc, fără să vreau, „organul de control” care îşi face treaba ca la carte. Girafa (femela, desigur) e extaziată de mişcările partenerului (cum dracu’ i-o spune la mascul? îmi vine deodată un gând în minte. Tot girafă, probabil) şi îşi întinde şi mai mult gâtul de parcă ar fi gumă de mestecat, ba şi-l mai bagă şi printre picioare, să vadă pesemne dacă munca e executată cum se cuvine. Mă întrerupe din admirat un papagal roşu cu creastă care intervine în scena conjugală a celor doi: „Bag-o, bag-o!” Eu însă nu-l „bag” în seamă. Momentul eliberării masculului-girafă de povara adunată de-a lungul zilelor de antrenament e demnă de Cartea Recordurilor. Maimuţele încep să ţipe şi să se agite în cuşti, aud şi un leu care rage de mama focului (deşi nu-l văd) iar papagalul o tot dă înainte cu băgatul... de aproape că-mi vine să-mi bag şi eu... tot ce se poate în acest balamuc. Biciul stăpânei Melek însă potoleşte pe loc toată agitaţia. Turcoaica e îmbrăcată în haine de spectacol, cu şoldurile şi sânii acoperiţi de un material vaporos, care îi scoate în evidenţă formele senzuale. Pe chip poartă vestitul voal ce nu-i lasă la vedere decât ochii de un verde intens. E parcă o zeiţă, îmblânzitoare a tuturor jivinelor pământului. „Vino aici, armăsarule!”. Trec câteva secunde până să-mi dau seama că despre mine e vorba, deoarece niciun alt cal nu se află în staul. Mă îndrept timid spre ea, parcă cuprins de-o vrajă. Mă pune să-mi dau hainele jos (mi se pare că aud în spate chiţăitul unui cimpanzeu, atunci când bărbăţia îmi scapă din strânsoarea pantalonilor). Melek mă loveşte dintr-odată cu biciul ei magic peste partea dorsală, de simt că flăcări îmi ies din el. Mă aşează în patru labe şi mă încalecă furioasă. „La trap, băiete!” Cum o fi aia, la trap? „La trap, am spus!” şi mă mai plezneşte încă o dată cu biciul. Încep să alerg în arenă, cu turcoaica pe spatele meu, care geme de plăcerea oferită de dresatul unui gigolo. „În galop!” De unde le scoate? De unde să ştiu eu ce înseamnă aceşti termeni, în dresaj? Îi fac pe poftă şi iuţesc pasul (mai degrabă genunchii, care mă dor de înnebunesc). Astăzi sunt circar. Sau un fel de... "Mai repede, gloabă bătrână ce eşti!", aud dintr-odată susurându-mi pe la ureche, în timp ce biciul mă atinge iar pe fese. Gloabă bătrână? Hai că asta e cam jignire pe faţă, n-am decât douăzeci şi opt de ani. Alerg ca descreieratul, căci nu pot ştii ce-i mai poate trece stăpânei mele prin minte. Dau aşa vreo trei ture, până când Melek, milostivă, se îndură de suflul meu sacadat şi cade, transfigurată, în nisipul de pe arena circului. Scoate nişte sunete ciudate (de-am crezut că maimuţele îi sunt chiar rude de sânge), se zbate câteva clipe pe pământ, apoi se ridică brusc şi mă prinde de gât cu sfoara biciului, oprindu-mi orice mişcare. "La trap, mârţoagă de doi bani!" Şi iar o luăm de la capăt. După vreo două ore de dresaj, văzând că nu poate scoate nimic bun din mine, Melek se dă bătută şi pleacă, lăsându-mă, gol şi plin de vânătăi, în mijlocul arenei. Maimuţele încep să se agite din nou, să-mi facă semne obscene şi să azvârle în mine cu cojile de banane. Observ, între timp, plicul cu bani, oferit de turcoaică, printre bălegarul girafelor din colţ. Îl iau repede şi mă grăbesc să plec, pentru că spectatorii încep deja să intre în sală. Mai observ de asemenea, la ieşire, ca maşina mi-a fost săltată, pentru parcare neregulamentară.

ce e acest sentiment din mine?

nu-mi aduc aminte cum ne-am cunoscut. adică îmi aduc, ba chiar foarte bine, îmi aduc aminte fiecare detaliu, dar parcă e mai frumos să rămână învăluit în mister. îmi aduc aminte cum am început să te asociez unei fotografii, apoi unor cuvinte, apoi unei imagini, apoi unei voci. acum te asociez în întregime cu... tine. te găsesc de fiecare dată în gândurile mele, îţi şoptesc numele, îl alint. e ca şi cum te-aş şti dintotdeauna. acum îţi ştiu ochii cum clipesc, şi iubesc genele lor negre, îţi ştiu jocul mâinilor, şi iubesc degetele lor lungi , îţi ştiu zâmbetul şi iubesc şi mai mult sublimul lui. e inuman să nu le pot iubi îndeaproape. ce-i leagă pe doi oameni necunoscuţi, unul de altul? inima? sufletul? nu ştiu. probabil îi leagă necuprinsul. dorul. nemărginirea. probabil că sunt acolo unde trebuie, atunci când trebuie. sau poate că nu sunt deloc. uneori mă imaginez dezrădăcinat de tot ce înseamnă sentiment, deşi îl simt în mine, oricare ar fi el. mă macină câteodată atât de tare singurătatea, încât nici nu mai am putere să adun firimiturile care se scurg din mine. mă las aşa, fărâmiţat în totalitate, doar-doar vântul mă va lua cu aripile lui de semi-zeu, acolo, pe tărâmul acela implacabil. să nu mă mai întregesc niciodată. să nu mai pot închide pe furiş în inimă sentimentele care mă dizolvă. poate că nici nu mai vreau să fiu cel care am fost. poate e mai bine să rămân cum sunt acum, invizibil. să nu dau socoteală nimănui, pentru nimic. ştiu că mă mint, peste numai câteva secunde voi fi din nou acelaşi. era doar o dorinţă, un gând, un vis. oamenii nu pot fi nimicuri. oamenii au în ei ceva ce numai ei ştiu să preţuiască. mă gândesc că fără tine nu aş putea fi niciodată nimic. de aceea sunt aşa cum sunt. e necesar să fiu. clocotesc şi nu pot nicicum întrerupe lava aceasta care erupe din adânc, fără să mă întrebe. poate că dacă aş şti ce e, aş învăţa să o potolesc. dimpotrivă, o agit şi mai mult. se agită ea singură, atunci când ochii tăi o pândesc de dincolo de nemărginire. nu e atât de departe nemărginirea, e mai mult o barieră, o platoşă. ceva care să ne facă să nu ne amăgim prea mult cu un sentiment izbucnit peste noapte. trebuie analizat, sau pur şi simplu, trebuie trăit. din contră, îl analizăm pe toate părţile. de unde a apărut, cine l-a cerut, de ce acum, pentru câtă vreme? e bine, e rău? întrebări care în final se pierd undeva în neant, pentru că sentimentul e deja acolo, adânc înfipt în noi. când mă gândesc la tine, ideile mi se învârtoşesc în cap. aş scrie orice. dar numai simplul fapt că te văd o clipă mă face să mă pierd. să mă roşesc, să mă bâlbâi. să tremur tot, ca mai apoi să descopăr că nu era decât o ieşire copilărească. nu mai sunt deloc copil, însă trăirile îmi dovedesc contrariul. ce-aş putea să fac să nu mai fie aşa? ce e acest sentiment din mine?

de-a gata

Ies grăbit pe uşă, pentru că după cum îmi arată ceasul, am întârziat deja zece minute la întâlnirea cu patronii firmelor care vor finanţa proiectul meu de vară. Mă gândesc să sun la taxi de pe drum, pentru că sunt convins că nu voi ajunge la vreme. Mă întorc. Afară plouă cu găleata. Revin în apartament şi îmi iau umbrela. Între timp, observ că am uitat geamul de la bucătărie deschis. Mai zăbovesc câteva minute, pentru că tocmai acum i s-a stricat şi balamaua. Îl trântesc furios. S-a închis, însă s-a spart de tot. Îl las aşa şi plec. Cobor în stradă. Un taxi trece în acelaşi moment pe lângă mine. Nu opreşte (deşi îi fac semn), ba mai mult, are o viteză remarcabilă, de îmi face fleaşcă noul costum. Mi-am adus aminte: mai bine sun la o firmă de taxi, altfel nicio şansă să oprească cineva. Caut mobilul în buzunarul sacoului. Mă incomodează umbrela, aşa că o mut în mâna cealaltă. Brusc, o rafală de vânt mi-o întoarce direct în faţă. Acum sunt ud din cap până în picioare. Nu-mi mai e de folos, pentru că i s-au rupt aproape toate spiţele. Scot celularul. Ei nah, am uitat să-l pun aseară la încărcat. O iau pe jos, printre maşinile parcate anapoda pe trotuar. Dintr-o dată, îmi sare de dinainte şi îmi taie calea o pisică neagră. O mai urmează încă trei. Mârtani, în călduri. Să mă dau în spate şi să scuip? Habar n-am cum e cu superstiţiile astea... Sunt la trecerea de pietoni. O bătrânică, speriată de viteza maşinilor, mă roagă să o ajut să treacă strada. E în cârje. O ajut. Sper ca până săptămâna viitoare să ajungem de cealaltă parte. În sfârşit, sunt chiar în faţa restaurantului unde are loc întâlnirea. Mă uit la ceas. S-a blocat. A intrat apă în el. Nici măcar nu ştiu cât timp am întârziat. Dau să intru, dar un ţigănuş cerşetor mă opreşte, să-i dau un leu, să-şi ia o pâine. Scot portofelul. De unde un leu? N-am schimbat, aşa că îl fac fericit cu chipul lui Caragiale. Ţigănuşul face ochii mari. Văzându-mă aşa generos, parcă din pământ răsar alţi vreo cinci puradei, cu aceleaşi doleanţe culinare. Ridic din umeri. Nu mai am. Intru în restaurant. Fata de la recepţie îmi zâmbeşte ironic şi imi spune că vagabonzii mai găsesc nişte resturi de mâncare în spate, la tomberon. Îmi cer scuze şi vreau să repar greşeala. Nu sunt vagabond, sunt doar plouat, şi invitat la masă, la un prânz de afaceri. Am şi o invitaţie în acest sens. E în portofel. Care portofel? Mă uit în stradă. Ţigănuşii au golit deja totul din el şi se încaieră care să intre în posesia lui. O văd în restaurant pe secretara mea şi îi fac semn să vină să mă salveze. Vine, băţoasă. Îmi spune că proiectul a fost aprobat şi ea e noua directoare a firmei.... Mă trezesc, tot transpirat. Mă uit la ceasul de pe noptieră. Am întârziat deja zece minute la întâlnirea cu patronii firmelor care vor finanţa proiectul meu de vară. 

te-am zărit printre morminte

Mă grăbesc să ajung la tramvai, deşi nu ştiu de ce iau tramvaiul azi, pentru că de obicei merg pe jos. Da’ n-o fi foc, zic, (chiar dacă n-am bilet) şi urc în ultimul moment scara. Nici nu trec bine de următoarea staţie, că în mijlocul străzii, o mulţime de oameni, strânşi ca la urs, blochează circulaţia. Vatmanul opreşte şi se dă jos. Mă uit pe geam să văd ce se întâmplă. Călătorii coboară rând pe rând, unii îşi continuă drumul, alţii se amestecă printre ceilalţi, curioşi, ca orice român, de un scandal. Cobor şi eu. Nu e scandal (încă), dar e pe cale să înceapă. Privesc mai bine. Întins pe şinele de tramvai, un bărbat la vreo patruzeci de ani zace într-o baltă de sânge. Mă gândesc că poate e vreun accident rutier. Intru în vorbă cu un cetăţean care stă pe marginea trotuarului şi mănâncă seminţe, scuipând cojile pe jos, ca la el în comună, la căminul cultural, absorbit fiind de un film cu Chuck Norris. „Ce să fie, dom’le, iaca, l-o dat nevasta cu capu’ de pământ acilea, că cică o înşelat-o toată viaţa cu sor’sa, a ei, adicătelea, şi n-o mai putut răbda... Ba îi făcuse şi fro’ trei plozi aleia, da’ aia nu recunoaşte... Zice c-ar fi ai italianului unde făcea pe menajera de două ori pe săptămână, să mai câştige şi ea un ban. Şi italianul, vezi Doamne, ar fi abuzat de ea. Menajeră pă dracu’, că ştie toată mahalaua ce lucră ea. Io cred că aia l-o prostit şi pe nefericitu’ ăsta, şi i-a spus că-s copiii lui, da’ el nu era curvar, cum vorbeşte lumea. Şi nevastă-sa crede toate bârfele, că numa d’asta e bună. N-are servici, n-are nimic. Acu’ s-o procopsit cu fro’ douăj’d’ani dă pârnaie.” Stau şi ascult toată pledoaria omului, deşi nu avusesem intenţia să-i aflu viaţa de-a fir a păr celui ce zăcea pe caldarâm. Telenovela era dezbătută pe toate părţile şi de două cucoane care mai puţin şi se luau de bigudiuri, pentru că una ţinea partea decedatului, alta soţiei acestuia. „Domn poliţist, s-a aruncat el pe geam, nu vedeţi că pute a băutură? Cum să-l omoare Maricica? E o mână de om!”. „Taci, fă, tu din gură, că io-i cunosc mai demult decât tine. Ea l-a omorât, domn poliţai, vă jur... Am auzit io aseară cum se certau. Stau lângă ei. I-a făcut vânt pe geam, pramatia.” Poliţistul, cu un ochi ager, priveşte când la una, când la cealaltă, ridică din sprâncene şi îşi notează minuţios totul în agenda lui de buzunar. Intervine un bătrânel scofâlcit, îmbrăcat cu un pardesiu (fost) albastru, ponosit, plin de decoraţiuni de război, ca un pom de Crăciun (erau probabil şi din războiul dacilor cu romanii, pentru că abia-şi putea ţine tremurul picioarelor în bastonul lui, trecut, de asemenea, prin acelaşi război). „Nu l-a omorât, taică, muieri-sa, comuniştii l-au omorât. Securiştii. Ne-au omorât pe toţi, ne-au supt sângele, fir-ar ai dracu’ ei, cu neamul lor”. O fată vlăjgană vine repede şi îl muştruluieşte pe bătrân: „Treci acasă, moş Vasile, iar umbli brambura pe stradă. Iertaţi-l, domnu poliţist, e bolnav cu capu’. Tre’ să-şi ia pastilele. Da’ ce e acilea, tanti Gherghină?”. Fata uită repede de moş Vasile şi se pune la taclale cu o vecină, evident tot pe tema circumstanţelor morţii necunoscutului. „E a lu’ Maricica, l-or găsit mort acu’ vreo oră. Cică avea datorii la bănci, la cămătari şi şi-o luat zilele că nu mai putea răzbi. Măiculiţă, ce fac banii din om!” Un băieţaş de cartier, cu căşti în urechi şi şapca trasă şmechereşte pe ochi îşi face loc cu coatele prin mulţime. Trage fumuri scurte dintr-o ţigară şi scoate rotocoale, fără să pară a fi deranjat că o bătrânică ce-şi tuşeşte plămânii, tot dă cu mâna deoparte fumul lui înecăcios. „Mă jur pe familia mea, dom’ poliţai, erau mafioţi. L-au ciuruit. Ca-n filme. Au coborât dintr-un Merţan, aveau cagule pe faţă. Îţi spun, io, bre... Avea legături cu mafia. Era traficant de droguri.” În sfârşit vine salvarea. Asistentele se precipită şi încearcă resuscitarea „mortului”. „Ce-are, maică, de ce-a murit?”, întreabă o băbuţă, cu broboadă pe cap, punându-şi mai bine ochelarii pe ochi. După câteva manevre ca la carte, una dintre asistente dă verdictul: „Faceţi, vă rugăm, loc să trecem. A suferit un pre-infarct şi s-a lovit cu capul de trotuar. Starea lui e stabilă.”... Tramvaiul porneşte din nou. Mă uit pe geam. Nu mai e decât o baltă de sânge, în urmă, şi comentariul uneia dintre duduile cu bigudiuri (nu mai ştiu care dintre ele): „Nu-l ia Dumnezeu p’ăsta, nici mort!”

am creier, deci exist

„Bună. Sunt eu, creierul tău. Iartă-mă, te rog, o secundă, că te deranjez din gândire (vai, ce prostii am început să debitez de când ai încetat să mai gândeşti)… din somn, am vrut să spun (deşi eşti treaz), voiam doar să ştiu dacă mai ai nevoie de mine. Nu de alta, dar am obosit să stau şi să nu fac nimic. Toată ziua mă agit să găsesc idei, te impulsionez, fac tot posibilul să fiu la înălţime întru tot, iar tu ce faci? Mă laşi să mă odihnesc, de parcă menirea mea, în capul tău, e să stau (ca celălalt organ al tău, de mai de jos, deşi, dacă facem o comparaţie, pe el îl foloseşti mai des). Mi-e cam greu să înţeleg de unde toată această pornire a ta în recunoaştere (aproape zilnic "sondezi" aceeaşi "gaură neagră", deşi nu aud decât nişte gemete înfundate, semn că n-ai dat de nimic acolo - încât până la urmă o să rămân marcat pe viaţă, de o să am şi eu aceleaşi găuri în... scoarţă). Pesemne că te mulţumeşti doar să mă ai, nu să mă şi foloseşti. Crede-mă, pentru asta sunt aici. Foloseşte-mă! Chestia mai ciudată este că atunci când ai nevoie de mine, nici nu mă iei in seamă. De exemplu ieri, când prietena ta te-a întrebat dacă o iubeşti, îţi tot făceam semne să-i spui că „da” (ba încă te loveam în cap cu putere, pentru că am văzut cum la un moment dat îţi frământai fruntea), iar tu ce i-ai spus? „Îmi pare rău, dar nu pot să mă gândesc acum la aşa ceva”. Am gândit eu pentru tine... şi degeaba. Şi zilele trecute, când ai avut examen la materia aia căreia nici eu nu pot să-i pronunţ numele (darmite tu), stăteai cu ochii aţintiţi pe geam, la o veveriţă care se căznea să-şi ducă o alună spre vizuină. Eu mă chinuiam cu formule, ţi le înşiram una după alta, făceam calcule, de aproape că transpirasem (sau era doar transpiraţia ta de la căldura de afară?), şi când mă uit pe foaie, ce văd? Nişte mâzgălituri care voiau să redea probabil vreo vedetă rock (altfel nu-mi pot imagina de ce avea ochii negri, bulbucaţi, şi nişte coarne în frunte, iar la spate o coadă pe care am asociat-o cu firul de la chitara electronică). Până şi profesorul te-a muştruluit când a trecut printre rânduri: „Ţi s-au împotmolit gândurile, Petrescule, sau ţi-ai descoperit talente la desen?” De unde talente, nene, că eu n-am cunoştinţă de aşa ceva… Mai deunăzi, când te-ai dus să cumperi pepene din piaţă, ai rămas poticnit cu privirea... la pepenii vânzătoarei. Nu ăia de pe tarabă, ai ei, personali, aduşi de-acasă. Erau aşa de bine "cultivaţi", parcă umflaţi cu pompa, nu cu ierbicide. Ce gânduri perverse ţi-au mai trecut prin minte, Petrescule! Ai şi uitat că ai acasă o viitoare nevastă. Te îmboldeam de la ceafă să iei pepenii şi să pleci. I-ai luat. De vreo trei ori, şi prin faţă şi pe la spate, de-a crezut vânzătoarea că i-a pus Dumnezeu mâna pe... tarla.

Şi uite aşa, îmi pierd eu timpul degeaba, fără să am măcar satisfacţia că rostul meu e să totuşi unul vital. Da' poate odată şi-odată o să mă opresc de tot (nu doar din gândire) şi-o să ne odihnim amândoi, şi să te văd, Petrescule, cine te mai scoală atunci? Sau ce... ţi se mai scoală? Mă întrebam, aşadar, dacă tot nu mă mai foloseşti, n-ar fi mai bine să mă donezi (sau să mă vinzi, dacă îţi face plăcere), pentru transplant, unor oameni care chiar au mai multă nevoie de mine? Probabil m-aş simţi mai bine în capul unora care chiar spun ce gândesc (eu)."

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a treia: Maylee, chinezoiaca avocată

Mă opresc puţin în faţa vitrinei magazinului de la parterul clădirii inscripţionată „Ling&Jing” şi mă mai admir încă o dată. Nu mă pot plânge. Farmecele mele de gigolo versat încă pot da pe spate (şi la propriu şi la figurat) orice femeie. Văd deja, printre busturi de manechini îmbrăcaţi în haine colorate, cum vânzătoarea îşi linge lasciv degetul, îşi umezeşte încet buzele cu el, apoi face gestul suprem care poate înebuni orice bărbat. Întoarce pagina registrului în care îşi nota, înainte de apariţia mea, câteva produse aflate pe raft. Îi zâmbesc încurcat. Zâmbeşte şi ea. Nu mie, ci unui domn elegant, în costum Armani, care tocmai ieşise de la cabina de probă. Mă retrag. Mă dau un pas înapoi şi admir clădirea impunătoare (un fel de World Trade Center mai mic). Intru la recepţie şi rog să o anunţe pe doamna Jing că am ajuns. Secretara, o femeie micuţă, cu mainile scurte şi butucănoase, se fâstâceşte la vederea mea, scapă receptorul, se apleacă să-l ia, doboară între timp toate pixurile (aşezate pe mărime şi culoare) dintr-un recipient postat prea aproape de marginea biroului. Se ridică şi mă fixează cu privirea. De fapt, nu pe mine, ci prohabul meu, parcat exact în faţa ochilor ei dilataţi. Mă gândesc că poate mi-e fermoarul deschis, dar nu fac niciun gest pentru a-l închide. În fond, nu ăsta e şi scopul? Într-un final urc în lift, alături de un domn manierat, cu diplomat într-o mână şi un teac de dosare în cealaltă, care mă salută respectuos. Probabil mă crede un angajat aici. Ajung la etajul doisprezece şi bat la uşa avocatei care m-a solicitat pentru rezolvarea unui caz de „sexualitate latentă”. Intru. Când am dat cu ochii de Maylee Jing, mi-am dorit ca toate femeile de pe pământ să fi fost chinezoiace. Imaginea mea despre fetele cu ochi oblici era probabil una deformată, pentru că până la ea, nu aveam în cap decât că femeile chinezoiace sunt de fapt nişte ciudăţenii, mici de statură, brunete (mă şi întrebam dacă există şi blonde – poate doar vopsite) pe care nu le poţi deosebi una de cealaltă.  Maylee, însă, îmi dovedeşte contrariul. Ea se deosebeşte de oricine. E deja urcată pe biroul plin de hârtii şi dosare împrăştiate la întâmplare (semn că avocata a muncit din greu), cu sânii acoperiţi de un voal transparent, din mătase albastră, şi în picioare cu două ciubote din alea pe care le mai vezi doar în filmele cu gheişe. Mă priveşte cu ochii ei mici şi negri, sfioşi, şi îmi face semn să mă apropii. Pe birou, printre hârtii, descopăr şi un brici (sexualitate latentă? da’ de unde – femeia e sadică de-a dreptul, după cum mi se înfăţişează priveliştea), pe care Maylee îl ia în mână şi şi-l freacă lasciv de pulpe. Apoi se crăceşte brusc şi îmi face o incursiune în Delta Dunării, unde un stufăriş negru se întinde pe două hectare, pe gura de vărsare în necunoscut. Mai lipseau berzele şi raţele măcăind. Iau briciul şi încep munca. Astăzi sunt bărbier, ori frizer... ba pardon, chiar grădinar, la cât de lungi sunt firele de... iederă. Maylee se lungeşte pe birou şi mă lasă să-mi fac meseria. O aud cum geme, atunci când lama ascuţită taie de la rădăcină buruienile. Şi uite aşa, până la urmă dau de lumină. După ce termin de amenajat pârloaga, chinezoiaca se prinde cu mâinile de marginea biroului, se înfige în faţa mea cu cei câţiva ţepi care i-au mai rămas pe ici pe colo, şi dă drumul „Izvorului minunilor” peste tot, ca să ştiu ce înseamnă cu adevărat apa minerală oferită în stil feng-shui. Îmi mulţumeşte, ţuguindu-şi buzele, şi scoate dintr-un sertar, un plic pe care mi-l oferă, satisfăcută, pentru rezolvarea cazului de „eradicare a elementelor negative din perimetrul focarului de... " (nu ştiu, a rămas să noteze ea în dosar). Ies. La recepţie, secretara mă urmăreşte cu coada ochiului. Îmi pun mâna pe fermoar şi îl închid, închizându-i şi ei fanteziile. Intuise bine, zgripţuroaica, era deschis...

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a doua: Charlotte, franţuzoiaca pitică

Intru în holul hotelului şi mă aşez la o masă din colţ, în aşteptarea clientei de astăzi. Îmi pun picior peste picior (aşa cum îi şade bine unui gigolo) şi îmi deschei cămaşa peste pieptul musculos (nu de alta, dar între timp poate mai atrag alte potenţiale cliente, deşi nu văd deocamdată decât o hoaşcă vopsită roşcat, la o masă alăturată, care îmi face ochi dulci, cu toate că de cealaltă parte stă bărba’su, sorbind ca la cantină o ciorbă spălăcită). Îmi agăţ ochelarii de buzunarul cămăşii, îmi trec mâinile prin păr şi mă las pe spătarul scaunului. Îmi aprind un trabuc şi trag cu poftă din el. Un chelner pirpiriu, cu mustaţă, vine să mă întrebe dacă doresc o cafea. Aprob, pentru un expresso. „Cu lapte?” Dezaprob, cu un gest al mâinii. Nu vreau să mai aud de lapte, am rămas cu sechele. Chelnerul se face nevăzut în spatele barului. Între timp, deschid ziarul de pe masă. Crime, violuri şi alte evenimente care fac viaţa oamenilor mai palpitantă. Mă anunţă de la recepţie că madame Charlotte mă aşteaptă în camera ei. Mi-o şi imaginam în desuurile fine, cu portjartiere roşii, pe care să i le smulg cu dinţii de pe coapsele parfumate discret cu un Chanel dulceag... O franţuzoaică superbă, care să trezească în mine simţurile, ca unui tigru fioros. Mă ridic şi-i las chelnerului (care se precipita spre mine cu cafeaua aburindă) un bacşiş consistent. Roşcata de la masa alăturată salivează în continuare (nu la vederea desertului, ci a bicepşilor mei). Îi strecor uşor cartea mea de vizită in meniu şi i-l pun drept în faţă, urându-i, cu un zâmbet care aproape o face să tremure de placere, poftă bună pe mai departe. Urc în lift şi peste două minute mă găsesc la uşa Charlottei. O găsesc în pat. Şi totuşi... n-o prea găsesc. Adică e atât de mică, încât mi se pare că un iluzionist a tăiat-o în două şi i-a ascuns restul corpului în dulap. E mică, pentru că aşa e ea. E pitică. Liliputană, cum să-i mai zic să înţelegeţi... Mă uit mai bine, nici urmă de desuuri sexy. E îmbrăcată în nişte scutece roz, cu pampers şi tot ce mai are nevoie un bebeluş să nu murdărească aşternuturile. Pe cap are o boneţică albă, trasă până pe ochi şi în mână o jucărie cu care face un zgomot infernal. Mă priveşte cu ochi mari, speriaţi, agitându-se, şi îmi spune încet: „Tăticule, vreau să sug!”. Brusc, gânduri perverse îmi trec prin minte. Dacă Charlotte vrea să sugă, trebuie să-i îndeplinesc cererea. Îmi dau cămaşa jos şi mă pregătesc să mă debarasez şi de pantaloni, când franţuzoaica liliputană începe să plângă cu spasme şi să-mi indice cu mânuţele ei firave sticla de lapte (drace, nu mai scap de laptele ăsta?) de pe noptieră. O iau şi i-o bag direct în gură. Astăzi sunt dădacă. Se linişteşte şi începe să bea cu poftă. Îi place fetei... laptele. Dacă n-aş fi ţinut bine de sticlă, ar fi înghiţit-o cu totul. Preţ de câteva minute, Charlotte tace, fără să dea semne că ar mai fi în viaţă. Nu ştiu ce să fac, aşa că o iau mai aproape de mine, să simt dacă-i mai bate inima. Îi bate, şi-ncă cum. E într-un fel de transă. Dintr-odată se ridică şi toată energia şi-o descarcă într-un ţipăt prelung, transformat apoi într-un scâncet de copil. Scoate de sub pernă un teanc de bani şi mi-i pune pe piept. „Tăticule, sunt aşa de fericită!”. Îi zâmbesc, satisfăcut că am satisfăcut încă o clientă din miile cu fantezii dintre cele mai nebune, pe care mi-e dat să le întâlnesc în meseria mea. Cobor în hol. Hoaşca şi soţul nu mai sunt la masă. Doar chelnerul, care debarasează resturile. Îmi zâmbeşte, privind în acelaşi timp, lasciv, cartea mea de vizită, uitată de roşcată, în meniu...

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea întâi: Gretta, nemţoaica lăptăreasă

Ar trebui mai întâi să mă prezint. Să zicem... Roberto (deşi în meseria mea numele nu e atât de important). Oricum, nu acesta e numele meu real. Dacă stau să reflectez puţin, nu cred că m-a întrebat până acum cineva cum mă cheamă. Şi ce importanţă ar avea, atâta vreme cât îmi fac treaba bine? Apropo de treabă... Nu sunt nimic din ceea ce v-aţi putea imagina că aş fi. În fapt, sunt gigolo. Ei, hai, nu faceţi grimase. E şi asta o meserie ca oricare alta. Implică efort (mă întreţin, merg la sală, trag de fiare), stres (clienţi cu diferite toane şi fantezii), nopţi nedormite, alergare dintr-o parte în cealaltă a oraşului (la domiciliul clienţilor). Nu e chiar atât de uşor pe cât pare. De exemplu, acum, mă aflu pe o stradă întunecată, plină de câini şi mâţe în călduri, care schiaună mai ceva ca Romina, clienta de săptămâna trecută. Gemea atât de tare de parcă atunci ar fi cunoscut orgasmul pentru prima dată în viaţa ei. Nici când i-am pus mâna la gură să nu ne audă întreg cartierul nu s-a potolit. M-a muşcat până mi-a dat sângele. Vampiroiaca dracu’... În fine, să revenim pe strada cu pricina. Caut în stânga şi în dreapta numărul 69 (hmm... coincidenţă?). Îl găsesc. Aud un răguşit „Intră!”. Intru. Prima dată în bucătărie. Un miros de lapte acru îmi înţeapă nările. Unde naiba am nimerit? Într-o fermă? Mă aştept din moment în moment să aud mugetele vacilor. Nici nu mă obosesc să privesc în jur, pentru că oricum n-aş putea să văd ceva din cauza întunericului. Bâjbâi, să avansez spre dormitor. Când deschid uşa, ochii mi se bulbucă, de parcă m-a lovit un par în cap. Frëulen Gretta, clienta de azi, mă aşteaptă pe pat (sau e doar o saltea, pentru că din cauza formelor rotunjite ale femeii, care fac o gaură în mijloc, mi-e imposibil să-mi dau seama dacă patul are sau nu picioare), acoperită cu un şorţuleţ înflorat şi cu mănuşi de plastic pe mâini. „Vino mai aproape, tăuraşule!”, îmi spune ea, scoţând la iveală dinţii (adică absenţa lor) de sub nişte buze scorojite. Are în jur de 50 de ani, nemţoaică din aia vânjoasă, cu braţe puternice (că brusc mi se face ruşine că merg zilnic la sală). Şorţuleţul minuscul nu îi acoperă în totalitate sânii şi mă surprinde să văd două ugere mari, pe care şi le masează lasciv, făcând forme circulare în jurul sfârcurilor. „Hai, tăuraş, pune-ţi salopeta, e vremea mulsului”. Mă codesc niţel, nu înţeleg ce vrea să spună. „Stai liniştit, plata e la urmă!”. Mă dezbrac de hainele mele de firmă (care sunt deja îmbibate cu miros de lapte) şi îmi iau salopeta roşie pe mine. Nu sunt încă excitat. Nici nu am de ce. Tanti Gretta se pune în patru labe, astfel încât ţâţele să-i atârne la marginea patului, şi, din priviri, mă invită să-mi fac treaba. Astăzi sunt lăptar (sau cum dracu’ le-o spune la ăia care mulg vacile). Şi dă-i, şi trage... şi trage şi mulge... O văd cum îşi dă ochii peste cap şi îşi ţuguie buzele, scoţând mici icnete de plăcere, în timp ce mâinile mele pricepute (n-am mai muls în viaţa mea o vacă) frământă de zor pielea zbârcită. Şi tot aşa până când vaca (adică femeia) se prăbuşeşte pe pat, în nişte spasme, de am crezut că o să-i ţâşnească laptele prin toate orificiile. Nici nu mai are putere să adauge ceva, ci numai să-mi arate cu o mişcare a gâtului masa pe care se află plicul cu bani. Îi iau  repede şi o şterg din dugheana Milka, fără să-mi dau seama că am plecat cu salopeta pe mine. Nu-i bai, vaci sunt destule...