în căutarea inimii pierdute(4)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern

Capitolul 4: Tărâmul de apă şi foc al Copilului-Zeu

încă-mi mai răsuna în minte lira fermecată,

atunci când am ajuns pe-o margine de lume,

în care focul se îngemăna cu apa mării:

era tărâmul zeului-copil fără de nume.

nici n-aş fi zămislit cu gândul meu, vreodată,

un alt miracol mai sublim, care de-ndată

să fi putut a-mi pune stavilă visării.

m-am strecurat, tiptil, călcând pe palisadă,
şi m-am înfăţişat de dinainte-i, sclav mirării,
de focul ce înconjura altarul elizeu,
şi apa care se scurgea, -nteţindu-l, din cascadă.
"sunt Visătorul...". "ştiu", m-a întrerupt copilul-zeu,
făcându-mi semn a trece peste punte,
"venit-ai de departe, dincolo, de peste munte,
în căutarea unei inimi ce-ai pierdut în luptă.
îţi ştiu povestea, Visătorule, e parcă ruptă
nu din fantasme, ci din viaţă înseşi.
dar mi te-ntreb, atunci, ce rost că plânseşi,
când inimi sunt atâtea cât n-ai crede?
slăvit, de sus, Acel ce ni le-a dat, să fie!"
nici că găseam mai mare bucurie,
decât a asculta cuvintele ce-mi linişteau tumultul.
"eu, călătorule, îţi înţeleg avântul,
destinul, ce prin sfera asta te precede,
însă n-aş şti cum să-ţi ghidez pe mai departe drumul,
când piedici ai să-ntâmpini cu duiumul,
şi să mă ierţi, din inima mea frântă-n toate
că nu-ţi pot oferi decât jumate."
"mărite zeu", i-am spus, "eşti mult prea bun,
şi-n trupul tău ar fi un gol prea mare,
şi-ai să-ţi dai seama, mai târziu, cât doare
că mi-ai dat mie, unui Visător nebun,
o inimă ce nu-ţi mai bate pe de-a-ntreg.
mă iartă, tu, Copile-zeu, că nu aleg,
ofranda ce mi-ai dăruit, să o primesc.
cu jumătăţi de inimi, eu nu pot să trăiesc."
nici nu mai ştiu dacă era doar apa,
sau focul, cele care m-au făcut să mă-nfior,
ori poate ochii zeului, pe care pleoapa,
în semn de mulţumire, s-a închis uşor, 
dar pentru-ntâia oară, din mlaştina de vise,
de unde-aş fi crezut că n-am să mă ridic,
deşi n-aveam în suflet decât răni deschise,
simţit-am că am tot. nu îmi lipsea nimic.