în căutarea inimii pierdute(5)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern

Capitolul 5: Castelul fantomelor Duncaniade

eram încă sub vraja focului şi-a apei care

îşi picurau în mine stropii de vâltoare,

când, bâjbâind prin întunericul de-afară,

căzut pe gânduri şi strivit de vise,

m-am regăsit de dinaintea unei namile groteşti,

o temniţă de suflete, odinioară,

- numai privind-o,-ai fi putut să te-ngrozeşti -

pe care schelele înalte durerea-şi construise:

era castelul sumbru, unde-şi târâiau, monade,

ciudata existenţă, fantomele Duncaniade.

un scârţâit de uşă mi-a scăldat timpanul,

şi frica mi-a pătruns adânc, în piele,

când, după geamul fumuriu, prins cu zăbrele,

un chip de om, pe jumătate palid şi livid,

ca pe-o povară, umbra, tot trăgându-şi-o pe zid,

brutal, deodată, mi-a tăiat elanul.

"cine te crezi?", i-am zis atunci, cu tremurat în glas,

"să dai, aşa, fără de veste, buzna-n lumea mea,

de parcă-n viaţa asta niciun om n-a mai rămas,

şi tu eşti singurul care-ai putea

prin întuneric, să-mi călăuzeşti neobositul pas?"

şi, brusc, din teacă sabia cu vârf de-argint mi-am scos

şi-am îndreptat-o, spre fantomă, fioros.

"nevoie nu-i de sabie, drumeţ pribeag",

şi-a arătat fantoma către mine ochii plânşi,

şi apărându-şi trupul slab c-un giulgi subţire,

"şi nici să te-nspăimânt nu mi-este-n fire

- de vrei, în spate pot oleacă să mă trag -

nici nu mai sunt pe după ziduri, alţii,-ascunşi.

ştiu ce-ţi doreşti. tot cauţi şi mai speri:

o inimă care să-ţi fiarbă sângele în vene,

dar te răneşti prea mult, prea groaznice dureri,

în aspre încercări şi trude gordiene.

am şi eu inimă, străine, dar mi-e dată,

şi-aş cere-o înapoi, ca să ţi-o pun în piept,

să vezi, că-n schimbul ei, nimic n-am să aştept,

să-ţi fie doar călătoria împăcată.

ori poate c-ai o inimă şi tu, dar te tot minţi,

poate că-i chiar în piept la tine, dar n-o simţi."

astfel şi-a confesat fantoma Duncaniadă

soarta care din suflet nu-nceta să roadă.

ce trebuia să fac? să mă întorc şi să mă dau bătut,

şi resemnat, să-mi schingiui minţile-n trecut,

sau să mai sper o inimă a mai găsi? 

sunt Visător şi nimeni nu m-ar putea opri.