s-o caute cineva pe Luiza!

"-S-o caute cineva pe Luiza!", am auzit deodată în spatele meu, şi toate privirile s-au întors spre mine, acuzator, de parcă eu aş fi fost autorul dispariţiei sopranei. Regizorul m-a privit cu ochii aproape ieşiţi din orbite, ca un fel de personaj mitic, dintr-un basm macabru. Am ridicat din umeri. De fapt, de câteva ore, nimeni n-o mai văzuse la repetiţie pe Luiza Florescu, eroina principală a piesei. O căutaserăm cu toţii în cabina ei, pe coridoare, în culise, dar nici urmă de ea, ca şi cum ar fi înghiţit-o pământul. 

"-Ce staţi aşa, ca nătângii, şi vă uitaţi ca la circ? În douăzeci de minute intrăm pe scenă." Regizorul scotea foc pe nări, ca un balaur furios. Nimic nu-i putea calma exasperarea. Se agita ca leul în cuşcă, bătea cu piciorul în podeaua din lemn, de aveam impresia că din moment în moment o să ne prăbuşim cu totul peste orchestră. "Cine dracu' a pus florile astea aici? Astea vin sus... la balcon. Unde e? Unde s-a dus? Să mi-o scoateţi din piatră seacă...", şi-a adus el, din nou, aminte, de dispariţia sopranei.

"-Am căutat-o peste tot...", am îngăimat eu, cu vocea joasă, de teamă să nu-l înfurii şi mai tare pe regizor. Luiza nu întârziase niciodată la o repetiţie, darmite la o premieră. Oare ce se putuse întâmpla cu ea? "Poate i s-a făcut rău...", am mai adăugat. Regizorul s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate.

"-Tu cine dracului eşti? Nu te-am mai văzut până acum... Ce cauţi pe scenă?" Apoi, în secunda următoare, parcă uitând întru totul de mine, s-a întors spre ceilalţi: "S-o caute cineva pe Luiza!"

unde este Luiza? aştept comentarii.

moartea, ca ultim preludiu

Moartea... ce sintagmă stupidă într-un context ireal... Ea, care ne ia pe neaşteptate, în regatul ei de umbre, pe fiecare în parte, fără să ţină cont de toţi cei pe care îi lăsăm în urmă... Pe nea Sergiu îl ştiam încă de când nici nu făcusem primii paşi în viaţă, însă nu-mi amintesc mai nimic despre el din vremurile acelea. Ştiam doar din ce îmi povestise el, când mă făcusem mai mărişoară, în serile de august când stăteam la poveşti pe pridvorul casei sale, privind asfinţitul cum îşi elibera flăcările pe cer. El fusese cel care îmi cumpărase prima bicicletă şi mă învăţase cum să pedalez fără mâini, bucurându-se la fiecare chiot pe care îl scoteam şi mângâindu-mi fiecare julitură de la atâtea căzături. Nu avusese niciodată copii şi ţinea la mine ca la ochii din cap, aşa cum îmi mărturisea în dese rânduri. Soţia lui, tanti Varvara, îl părăsise când eu aveam zece ani, pentru un soldat aciuat la noi în sat, în timpul războiului. De atunci, nu se mai căsătorise niciodată şi cred că o iubea în continuare, pentru ca adeseori îl surprindeam cu privirile aţintite la o fotografie veche din care tanti Varvara, tânără fiind, cu părul negru, prins într-o coadă bogată, la un iarmaroc, pe vremea când abia se luaseră, îi zâmbea galeş. "Mădălino", îmi spunea el, grav, de parcă eu, la vârsta mea puteam înţelege toate tainele acelor sentimente, "iubirea îi schimbă pe oameni, dar n-o lăsa vreodată să te schimbe pe tine". Abia mai târziu, când Dumitru, băiatul cu ochi verzi, vecin cu mine peste drum, care mi-a tulburat trăirile mele de fetişcană, a plecat la oraş, la studii, mi-am dat seama ce voia să-mi spună nea Sergiu. Iubirea, căci despre ea era vorba, mă topea din picioare şi mă schimba iremediabil. Cu timpul, l-am uitat... Dar de ce vorbesc de nea Sergiu la trecut? Pentru că mă aflu aici, în biserica asta cu icoane pictate cu măiestrie pe pereţi, cu miros de lumânări şi tămâie, cu bocete şi glasul preotului Silvestru care îşi spune predica repezit, cu glas răguşit, doar să ajungă mai repede la pomană, în faţa coşciugului în care nea Sergiu, cu mâinile împreunate peste piept, îşi doarme ultimul somn. Îl privesc în tăcere, cu lacrimi ascunse de după gene, cum stă aşa, liniştit, de parcă m-ar aştepta pe mine să-l scutur de mânecă, să se trezească, bolborosind, şi să-l iau la plimbare prin grădină, să-mi povestească despre cum albinele îşi croiesc drum spre stup, după ce lalelele roşii le-au dăruit din mireasma lor îmbelşugată. În dreapta mea e tanti Varvara, fără soldatul ei care s-a prăpădit de mult, la fel de cochetă, dar cu povara anilor pe chip. Nu plânge şi nu ştiu dacă o doare. Nici nu ştiu dacă nea Sergiu ar mai recunoaşte-o după atâta timp, dar cu siguranţă că ar iubi-o ca la început. E îmbrăcat în costumul acela negru, din doc, pe care i l-am luat eu, acum o vară, dintr-un magazin de pe Lipscani. Parcă-l şi aud, cum m-a muştruluit o zi întreagă, pentru că am cheltuit banii pe prostii: "Lino, ţine-ţi banii pentru zestre, că pe mine m-or băga în groapă şi în nădragii ăştia peteciţi, că doar nu m-o lua Dumnezeu la rost când o să ajung dinaintea Lui!". Aud clopotele... Oamenii adunaţi în biserică rostesc împreună cu părintele Silvestru un ultim "Amin" şi "Să-i fie ţărâna uşoară". Se lasă liniştea... Îmi iau rămas bun de la omul care m-a învăţat să iubesc viaţa şi îi sărut mâinile reci, împreunate peste piept. Bocetele întrerup dintr-odată calmul divin. Mă retrag într-un colţ şi privesc spre uşă. Moartea e acolo... O văd. Îl aşteaptă pe nea Sergiu...

cine te crezi?

cine te crezi, să-mi faci lumea să pară un templu,

prea departe de orice simţăminte ţi-aş cere,

de unde, aura ta, printre zei, înglodiţi de putere,

ca pe-o rară minune, eu, drept sclav, s-o contemplu?

cine te crezi, să aprinzi lumină în ochii mei trişti,

mai apoi, să o stingi cu-ntuneric şi ceaţă,

ca şi cum aş gusta pe-ndelete o fărâmă de viaţă,

doar să-mi vindec blestemul că prin mine exişti?

cine te crezi, să ridici catapulte de-a rândul,

tot sperând, trupul meu, să-l striveşti pe de-a-ntreg?

de ce vrei să mă rupi în fâşii? nu-nţeleg...

zgârm, învins şi căzut pe-o redută, pământul.

cine te crezi, să dai aripi simţirilor mele nătânge,

şi-n spate, pumnalul, adânc, să-mi înfigi pân' la os?

de iertările tale tardive să m-agăţ? ce folos...

mi-aş trăi prăbuşirea aşa, îmbibată cu sânge...

nimic înseamnă... nimic

De ce oare ne ataşăm de oameni, fără să avem cea mai mică îndoială că, prin apropierea lor, nu facem altceva decât să deschidem portiţa spre suferinţă? Cine sunt ei, aceia care se insinuează treptat în sufletele noastre, drept un joc al sentimentelor suprapuse, indiferenţi mai apoi la durerea pe care o pot lăsa după plecare? Dacă am putea şti din start că oamenii aceia nu poartă în ei decât indiferenţă ori neputinţa de a dărui ceea ce, plini de speranţă, am aştepta noi de la ei, atunci cu siguranţă că i-am evita pentru a nu cădea în capcana unei dezamăgiri; însă aşa e în firea noastră, să ne aruncăm orbeşte în lumea lor, fără a fi conştienţi că ne-ar răni mult mai adânc prezenţa lor palpabilă. Şi-atunci, mă întreb, după atâtea dezamăgiri, de ce tot continui să ignor semnele care îmi arată clar că oamenii aceia nu fac parte din viaţa mea pentru că ei ar vrea, ci pentru că eu, forţat, îi tot trag cu o funie invizibilă tot mai aproape de mine? Sunt atât de sfâşiat sufleteşte încât, şi chiar dacă aripile îmi sunt frânte şi le văd rămăşiţele pe pământ, lângă mine, eu tot mai visez că vreodată am să mai pot zbura? Cine le-a permis oare oamenilor acelora să îmi invadeze gândurile, dacă nu eu, cu bună ştiinţă? Nu mă condamn pentru că i-aş fi lăsat să intre, ci pentru că nu am puterea să-i las să plece. Şi pentru că, aşa, tot continuând să-i ţin acolo, legaţi de inima mea, nu fac altceva decât să rup bucată cu bucată din ea, de fiecare dată când cineva se desprinde brutal, nemaiputând îndura încătuşarea aceea nemiloasă. Oamenii aceia nu vor putea înţelege niciodată cum e să simţi, vor trăi întotdeauna prin prisma sentimentelor lor, nu şi a celorlaţi, care şi-ar pune mai presus propria suferinţă doar pentru a-i percepe cu adevărat, atunci când nimeni nu ar fi în stare să o facă. După părerea mea, oamenii aceia, deşi par a nu şti ceea ce-şi doresc cu adevărat, de fapt ştiu mai bine decât oricine cum să ne facă să credem asta. Îi invidiez, pe de o parte, pentru puterea lor de a fi indiferenţi la sentimentele altora, pe de altă parte însă îi compătimesc, pentru că la un moment dat, vor trece prin aceleaşi stări ca şi mine. Dar, desigur, va fi târziu şi pentru mine, şi pentru ei...

A(m)ICI

"Dacă vreodată aş vrea ca cineva să-mi "trateze" inima de singurătate, aş vrea ca tu să o faci", ţi-am spus pe neaşteptate, neştiind însă cum să-mi ascund mai bine ochii în pământ, să nu le poţi vedea întunericul care îi cuprinsese dintr-odată. Mi-a trebuit totuşi multă vreme să înţeleg că nu aveai remediul necesar. Inima mea nu putea fi vindecată de nicio rană, şi sensibilitatea ei se accentua treptat, de parcă suflul ei îmi oprea viaţa în piept. O simţeam că bate, dar nu pentru că boala ei s-ar fi agravat, ci pentru că tu, în loc să o domoleşti, o aţâţai şi mai tare, în vâltoarea unei simţiri copleşitoare, nedesluşită în totalitate de mine. "Nu te pot face să te simţi mai bine", mi-ai mărturisit tu, ca şi când ţi-ar fi lipsit instrumentele necesare vindecării ei. "Durerea aceasta, strânsă de-a lungul vremii în tine, va fi şi mai profundă dacă mă vei lăsa să mă apropii mai mult. Şi nu pot. Trebuie să privesc înapoi, să analizez ceea ce inima mea însăşi trăieşte. Cum pot vindeca eu oare o nefericire, când propria mea nefericire mă macină?". Aproape că mi-era imposibil să te percep şi să-ţi percep sensurile cuvintelor. Adică, tu, de dincolo de linia aceea invizibilă care ne despărţea vieţile, nici măcar nu îndrăzneai să păşeşti spre mine. Mă întrebam chiar dacă exişti cu adevărat în realitatea aceasta nemiloasă şi nu eşti doar o fantasmă plămădită de mintea mea."Şi-atunci?", am murmurat, fără ca măcar să mă pot auzi eu, pe mine însumi. " Ce pot să fac, când inima mea simte doar în prezenţa ta?". "Atunci", mi-ai replicat tu, ca într-o piesă de teatru a sufletelor, "să rămânem "A(m)ICI!"

tu mă vindeci de mine, de trecut mă desprinzi,

dar în inima-mi tristă mii de flăcări aprinzi,

şi mi-e teamă c-aş arde, şi m-aş stinge apoi,

neavând trebuinţă nici de vânt, nici de ploi.

şi-ar rămâne din mine mici fărâme pe care

mâna ta, să le-adune, n-ar putea fi în stare.

ţi-ar lăsa peste piele, sfâşietor, cicatrici,

la răspunsul acela:  "să rămânem "A(m)ICI!"

how could un angel break my heart

I heard he sang a lullaby

I heard he sang it from his heart

When I found out thought I would die

Because that lullaby was mine

I heard he sealed it with a kiss

He gently kissed her cherry lips

I found that so hard to believe

Because his kiss belonged to me

How could an angel break my heart

Why didn't he catch my falling star

I wish I didn't wish so hard

May be I wished our love apart

How could an angel break my heart

I heard her face was white as rain

Soft as a rose that blooms in May

He keeps her picture in a frame

And when he sleeps he calls her name

I wonder if she makes him smile

The way he used to smile at me

I hope she doesn't make him laugh

Because his laugh belongs to me

în căutarea inimii pierdute(5)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern

Capitolul 5: Castelul fantomelor Duncaniade

eram încă sub vraja focului şi-a apei care

îşi picurau în mine stropii de vâltoare,

când, bâjbâind prin întunericul de-afară,

căzut pe gânduri şi strivit de vise,

m-am regăsit de dinaintea unei namile groteşti,

o temniţă de suflete, odinioară,

- numai privind-o,-ai fi putut să te-ngrozeşti -

pe care schelele înalte durerea-şi construise:

era castelul sumbru, unde-şi târâiau, monade,

ciudata existenţă, fantomele Duncaniade.

un scârţâit de uşă mi-a scăldat timpanul,

şi frica mi-a pătruns adânc, în piele,

când, după geamul fumuriu, prins cu zăbrele,

un chip de om, pe jumătate palid şi livid,

ca pe-o povară, umbra, tot trăgându-şi-o pe zid,

brutal, deodată, mi-a tăiat elanul.

"cine te crezi?", i-am zis atunci, cu tremurat în glas,

"să dai, aşa, fără de veste, buzna-n lumea mea,

de parcă-n viaţa asta niciun om n-a mai rămas,

şi tu eşti singurul care-ai putea

prin întuneric, să-mi călăuzeşti neobositul pas?"

şi, brusc, din teacă sabia cu vârf de-argint mi-am scos

şi-am îndreptat-o, spre fantomă, fioros.

"nevoie nu-i de sabie, drumeţ pribeag",

şi-a arătat fantoma către mine ochii plânşi,

şi apărându-şi trupul slab c-un giulgi subţire,

"şi nici să te-nspăimânt nu mi-este-n fire

- de vrei, în spate pot oleacă să mă trag -

nici nu mai sunt pe după ziduri, alţii,-ascunşi.

ştiu ce-ţi doreşti. tot cauţi şi mai speri:

o inimă care să-ţi fiarbă sângele în vene,

dar te răneşti prea mult, prea groaznice dureri,

în aspre încercări şi trude gordiene.

am şi eu inimă, străine, dar mi-e dată,

şi-aş cere-o înapoi, ca să ţi-o pun în piept,

să vezi, că-n schimbul ei, nimic n-am să aştept,

să-ţi fie doar călătoria împăcată.

ori poate c-ai o inimă şi tu, dar te tot minţi,

poate că-i chiar în piept la tine, dar n-o simţi."

astfel şi-a confesat fantoma Duncaniadă

soarta care din suflet nu-nceta să roadă.

ce trebuia să fac? să mă întorc şi să mă dau bătut,

şi resemnat, să-mi schingiui minţile-n trecut,

sau să mai sper o inimă a mai găsi? 

sunt Visător şi nimeni nu m-ar putea opri.

în căutarea inimii pierdute(4)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern

Capitolul 4: Tărâmul de apă şi foc al Copilului-Zeu

încă-mi mai răsuna în minte lira fermecată,

atunci când am ajuns pe-o margine de lume,

în care focul se îngemăna cu apa mării:

era tărâmul zeului-copil fără de nume.

nici n-aş fi zămislit cu gândul meu, vreodată,

un alt miracol mai sublim, care de-ndată

să fi putut a-mi pune stavilă visării.

m-am strecurat, tiptil, călcând pe palisadă,
şi m-am înfăţişat de dinainte-i, sclav mirării,
de focul ce înconjura altarul elizeu,
şi apa care se scurgea, -nteţindu-l, din cascadă.
"sunt Visătorul...". "ştiu", m-a întrerupt copilul-zeu,
făcându-mi semn a trece peste punte,
"venit-ai de departe, dincolo, de peste munte,
în căutarea unei inimi ce-ai pierdut în luptă.
îţi ştiu povestea, Visătorule, e parcă ruptă
nu din fantasme, ci din viaţă înseşi.
dar mi te-ntreb, atunci, ce rost că plânseşi,
când inimi sunt atâtea cât n-ai crede?
slăvit, de sus, Acel ce ni le-a dat, să fie!"
nici că găseam mai mare bucurie,
decât a asculta cuvintele ce-mi linişteau tumultul.
"eu, călătorule, îţi înţeleg avântul,
destinul, ce prin sfera asta te precede,
însă n-aş şti cum să-ţi ghidez pe mai departe drumul,
când piedici ai să-ntâmpini cu duiumul,
şi să mă ierţi, din inima mea frântă-n toate
că nu-ţi pot oferi decât jumate."
"mărite zeu", i-am spus, "eşti mult prea bun,
şi-n trupul tău ar fi un gol prea mare,
şi-ai să-ţi dai seama, mai târziu, cât doare
că mi-ai dat mie, unui Visător nebun,
o inimă ce nu-ţi mai bate pe de-a-ntreg.
mă iartă, tu, Copile-zeu, că nu aleg,
ofranda ce mi-ai dăruit, să o primesc.
cu jumătăţi de inimi, eu nu pot să trăiesc."
nici nu mai ştiu dacă era doar apa,
sau focul, cele care m-au făcut să mă-nfior,
ori poate ochii zeului, pe care pleoapa,
în semn de mulţumire, s-a închis uşor, 
dar pentru-ntâia oară, din mlaştina de vise,
de unde-aş fi crezut că n-am să mă ridic,
deşi n-aveam în suflet decât răni deschise,
simţit-am că am tot. nu îmi lipsea nimic. 

în căutarea inimii pierdute(3)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern

Capitolul 3: Ruinele aedului Divian

mult mai târziu, când nici nu mai zăream în spate

palatul unde-am plâns întâia dată,

pe-o creastă naltă,-n munte ridicată,

am auzit cântări, de parc-un heruvim din cer,

în sunete de harpă şi de liră-acompaniate,

îşi povestea, pe muzici calde, pline de mister,

destinul în ruine, schiţat după un plan:

eram de dinaintea unui templu sfânt, ameţitor,

unde-şi trăia ursita, din frânturi, aedul Divian.

"cu ce gând mi te-arăţi, străine călător,

ce cauţi pe meleagurile astea pustiite?

apropie-te, să te văd la chip. cioplite,

pe frunte-ţi par tristeţile de muritor",

mi-a zis aedul, brusc oprindu-şi cântul.

"ce tot străbaţi în lung şi-n lat pământul?"

m-am înclinat smerit, scoţându-mi cuşma veche,

ca-n faţa unui rege-al nemuririi:

"îmi caut inima şi sufletul-pereche,

pierdute-n bătălia nemiloasă-a fericirii."

"tu crezi c-aici, în locurile-acestea triste",

s-a încruntat aedul Divian, frecându-şi barba,

"se încăpăţânează fericirea să existe?

habar n-ai tu de formele ei nihiliste.

cum vezi, aici nu creşte niciodată iarba,

nu curg nici ape limpezi în fântână,

n-auzi nici păsări, ori vreun zbor timid de fluturi.

sunt numai eu, cu lira mea bătrână,

şi zidurile templului pe post de scuturi."

"şi inima?" am întrebat încet,

ca să nu-l mânii şi mai tare pe rapsod,

din prea ciudatul lui simbolic episod.

"ce faci cu ea? oare-ţi mai bate-n piept?"

"străine", m-a apostrofat el, violent,

deasupră-mi ridicându-se ca o furtună,

"visezi prea sus, te-arunci inconştient,

în lumea asta animalică, nebună,

făr' să mai iei aminte c-ai plecat, de ieri,

pe-un drum ce nu te duce nicăieri.

eu am o inimă, că de-asta-mi cânt melancolia,

dar nu-i de dat. cu-atât mai mult, chiar ţie,

ce nu ştii-a-ţi ţine-n viaţă temelia.

te-ntoarce dară înapoi în visul tău - hazlie

îţi pare pe de-a-ntreg călătoria."

aşa m-a dojenit aedul Divian, în pripă,

punând menirii mele pecetea de risipă.

i-am mulţumit, tacit, şi l-am lăsat cu lira,

să-i cânte mai departe, destinului, satira.

în căutarea inimii pierdute(2)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern

Capitolul 2: Palatul piticului Barbălată

şi după ce lăsat-am gheţurile-n urma mea,
cu tot cu împăratul lor, în lumea-i străvezuie,
agale m-am pornit din nou pe cărăruie,
să-mi duc la bun sfârşit menirea grea.
şi uite-aşa, bătând din poartă-n poartă,

tot căutând un loc în care să-mi mai trag suflarea,

am nimerit pe-un deal, de unde, cu trufie, zarea

întreagă o-ascundea privirii mele

palatul unui chel pitic, vestitul Barbălată.

mi-am pus desaga jos, şi iute-am dat în juru-i roată,

dar nici ţipenie de om. la geam, zăbrele,

şi uşa, cu un lacăt mare, ferecată,

că nu-l puteau deschide decât zece chei deodată.

"e cineva pe-aici?", strigat-am înspre naltul zid de piatră,

sperând ca cineva, de sus, din turn,

să mă poftească, din pelerinajul meu nocturn,

în casă, a intra, c-o vorbă bună.

şi bine nici n-am apucat să-mi termin graiul,

că uşa s-a deschis, şi-n pragul ei,

piticul Barbălată, la fel de vesel cum purta şi straiul,

prin holurile largi, zâmbindu-mi, m-a condus de mână.

"ce umbli-aşa, fără temei,

străine, prin locurile-acestea-ndepărtate,

unde picior de om n-a mai ajuns de multă vreme?",

m-a întrebat el, fără mari probleme,

de parcă m-ar fi cunoscut dintotdeauna.

"aici nu vei afla niciuna

dintre minunile la care de copil visezi.

e totul sterp şi toate sunt uscate.

drumeţ pribeag, cu drag, din suflet, te binecuvântez,

şi netedă să-ţi fie calea ce-ai dorit să o urmezi."

"sunt Visătorul care-şi caută, pierdută, inima din piept",

i-am spus eu, ruşinat, 

plecându-mi ochii în pământ, de-a drept.
"stăpâne Visător", mi-a zis atunci piticul,

punând pe foc, la încălzit, ibricul

în care-şi prepara un ceai de plante-nmiresmat.

"la mine din belşug ai să găseşti şi hrană,

şi apă, să-ţi astâmperi setea. şi-ai să poţi

să te-odihneşti aici, de vrei, la rând, oricâte nopţi;

dar ţine minte..." 

şi ridicând oleacă din sprânceană,

s-a aplecat şi mi-a şoptit aceste reci cuvinte:

"eu inimă nu am de dat, şi-ar fi mai bine

să-ţi caţi de drum, de-ai vrea ceva în plus."

atât piticul Barbălată mi-a mai spus,

apoi, făcând un pact macabru cu tăcerea,

în voia sorţii mi-a lăsat durerea.

degeaba l-am rugat, prin lacrimi, să mă ierte,

şi simţămintele, şi gândurile îi erau inerte.

şi-atunci mi-am luat desaga-n spate şi m-am dus.