"-S-o caute cineva pe Luiza!", am auzit deodată în spatele meu, şi toate privirile s-au întors spre mine, acuzator, de parcă eu aş fi fost autorul dispariţiei sopranei. Regizorul m-a privit cu ochii aproape ieşiţi din orbite, ca un fel de personaj mitic, dintr-un basm macabru. Am ridicat din umeri. De fapt, de câteva ore, nimeni n-o mai văzuse la repetiţie pe Luiza Florescu, eroina principală a piesei. O căutaserăm cu toţii în cabina ei, pe coridoare, în culise, dar nici urmă de ea, ca şi cum ar fi înghiţit-o pământul.
"-Ce staţi aşa, ca nătângii, şi vă uitaţi ca la circ? În douăzeci de minute intrăm pe scenă." Regizorul scotea foc pe nări, ca un balaur furios. Nimic nu-i putea calma exasperarea. Se agita ca leul în cuşcă, bătea cu piciorul în podeaua din lemn, de aveam impresia că din moment în moment o să ne prăbuşim cu totul peste orchestră. "Cine dracu' a pus florile astea aici? Astea vin sus... la balcon. Unde e? Unde s-a dus? Să mi-o scoateţi din piatră seacă...", şi-a adus el, din nou, aminte, de dispariţia sopranei.
"-Am căutat-o peste tot...", am îngăimat eu, cu vocea joasă, de teamă să nu-l înfurii şi mai tare pe regizor. Luiza nu întârziase niciodată la o repetiţie, darmite la o premieră. Oare ce se putuse întâmpla cu ea? "Poate i s-a făcut rău...", am mai adăugat. Regizorul s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate.
"-Tu cine dracului eşti? Nu te-am mai văzut până acum... Ce cauţi pe scenă?" Apoi, în secunda următoare, parcă uitând întru totul de mine, s-a întors spre ceilalţi: "S-o caute cineva pe Luiza!"
unde este Luiza? aştept comentarii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu