în căutarea inimii pierdute(2)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern

Capitolul 2: Palatul piticului Barbălată

şi după ce lăsat-am gheţurile-n urma mea,
cu tot cu împăratul lor, în lumea-i străvezuie,
agale m-am pornit din nou pe cărăruie,
să-mi duc la bun sfârşit menirea grea.
şi uite-aşa, bătând din poartă-n poartă,

tot căutând un loc în care să-mi mai trag suflarea,

am nimerit pe-un deal, de unde, cu trufie, zarea

întreagă o-ascundea privirii mele

palatul unui chel pitic, vestitul Barbălată.

mi-am pus desaga jos, şi iute-am dat în juru-i roată,

dar nici ţipenie de om. la geam, zăbrele,

şi uşa, cu un lacăt mare, ferecată,

că nu-l puteau deschide decât zece chei deodată.

"e cineva pe-aici?", strigat-am înspre naltul zid de piatră,

sperând ca cineva, de sus, din turn,

să mă poftească, din pelerinajul meu nocturn,

în casă, a intra, c-o vorbă bună.

şi bine nici n-am apucat să-mi termin graiul,

că uşa s-a deschis, şi-n pragul ei,

piticul Barbălată, la fel de vesel cum purta şi straiul,

prin holurile largi, zâmbindu-mi, m-a condus de mână.

"ce umbli-aşa, fără temei,

străine, prin locurile-acestea-ndepărtate,

unde picior de om n-a mai ajuns de multă vreme?",

m-a întrebat el, fără mari probleme,

de parcă m-ar fi cunoscut dintotdeauna.

"aici nu vei afla niciuna

dintre minunile la care de copil visezi.

e totul sterp şi toate sunt uscate.

drumeţ pribeag, cu drag, din suflet, te binecuvântez,

şi netedă să-ţi fie calea ce-ai dorit să o urmezi."

"sunt Visătorul care-şi caută, pierdută, inima din piept",

i-am spus eu, ruşinat, 

plecându-mi ochii în pământ, de-a drept.
"stăpâne Visător", mi-a zis atunci piticul,

punând pe foc, la încălzit, ibricul

în care-şi prepara un ceai de plante-nmiresmat.

"la mine din belşug ai să găseşti şi hrană,

şi apă, să-ţi astâmperi setea. şi-ai să poţi

să te-odihneşti aici, de vrei, la rând, oricâte nopţi;

dar ţine minte..." 

şi ridicând oleacă din sprânceană,

s-a aplecat şi mi-a şoptit aceste reci cuvinte:

"eu inimă nu am de dat, şi-ar fi mai bine

să-ţi caţi de drum, de-ai vrea ceva în plus."

atât piticul Barbălată mi-a mai spus,

apoi, făcând un pact macabru cu tăcerea,

în voia sorţii mi-a lăsat durerea.

degeaba l-am rugat, prin lacrimi, să mă ierte,

şi simţămintele, şi gândurile îi erau inerte.

şi-atunci mi-am luat desaga-n spate şi m-am dus.

în căutarea inimii pierdute(1)

aventurile prinţului Visător în ţinutul zdrobitorilor de inimi: basm modern

Capitolul 1: Împărăţia Guiului de gheaţă

cândva, într-un ţinut în care teama

credeam că n-ar putea umbri vreodată niciun zâmbet,

m-am avântat, orbit de falsul crud miraj

al vieţii, fără ca măcar să iau o clipă seama

că mi-aş putea, din suflet,

pierde şi cel din urmă strop de forţă şi curaj.

şi-am tot umblat în căutarea unei inimi care

mi-ar fi bătut în piept din ce în ce mai tare

şi mi-ar fi dat o oază de-ndrăzneală, şi beţia,

până aş fi simţit cu-adevărat delirul

acelei stări prin care visul şi speranţa

la împlinire şi-ar fi dus degrabă toată măreţia.

eram un prinţ, pe fruntea căruia, din ceruri, sfinţi,

şi-au pus, blagoslovindu-mă, în taină, mirul.

şi-aşa, purtând stigmatul Visului, precum bogatul, ştanţa

sclipirilor de galbeni şi arginţi,

plecat-am să dezleg misterul inimii cea triste

ce nu putea, în lipsa fericirii, să existe.

mi-am luat desaga-n spate şi-am pornit la drum,
călătorind cu vântul şi lăsând în urmă soare,
şi-am mers, de-a rândul zile la-ntâmplare,
pân' ce-am zărit, impunător, în faţă
un loc învăluit din toate părţile de fum
şi un castel sculptat din ploaie şi din ceaţă:
era Împărăţia Guiului de gheaţă.
acolo, pe scările din marmură şi piatră dură,
am zăbovit o clipă, ne-ndrăznind mai mult,
ca nu cumva, ciudata creatură
să fie tulburată, măcar şi de-o frântură,
din liniştea profundă şi pacea ei eternă.
dar Guiul, de pe tronul lui ocult,
cu glasul grav şi rece, ca un sloi, 
m-a îndemnat, privindu-mă cu ochi sticloşi şi goi,
să mă apropii şi să intru în cavernă.
"îţi cauţi inima", mi-a zis, citindu-mi gândul,
poftindu-mă să şed alăturea, pe-o pernă,
noianul de gheţari deoparte dându-l.
"în lumea asta,-n care viciul e suprem,
în care ne îmbie, ispitindu-ne, tot felul de plăceri,
n-ai să găseşti nicicând ceea ce ceri.
în cursa vieţii, uşoară pradă toţi părem,
la orice pas, ne-mpiedecăm de norme,
şi ne mirăm că-n trupurile noaste mici, diforme,
nu mai simţim deloc. ce-ar fi a mai simţi?
trăim doar că mai vrem puţin a mai trăi.
străine prinţ, venit din lumea ta de vise,
unde mai crezi că din simţiri îşi ia inima forme,
degeaba tot străbaţi tărâmuri fără capăt
aici sunt simţămintele strict interzise.
şi eu, cum vezi, sunt rece şi calic,
curând veni-va vremea să mă scapăt.
din ce nu am, nu pot să-ţi dau nici eu, nimic."
astfel grăit-a Guiul din împărăţia gheţii,
în pilde, despre visul scurt al vieţii.

(ant)agonie şi (sex)taz

Stau aşa, de ceva vreme, şi privesc în gol ecranul pe care literele de-o şchioapă ţi se aştern de-a valma, cerând iertare şi înţelegere. Ce-ar putea fi de iertat ori de înţeles în toată această poveste? Nici nu mă obosesc să înţeleg, pentru că probabil înţelesesem încă dinainte de a-ţi destăinui gândurile. Ori cine sunt eu, să iert? Nu ai greşit cu nimic, eu sunt cel ce-am greşit, făcând această alegere. Tu ai făcut ce ţi-a dictat raţiunea, eu am făcut ce mi-a dictat inima. Şi-atunci mă întreb, ce rost oare mai găsim în a ne ataşa de oameni, când fiecare se gândeşte doar la el? De ce să simulăm sentimente în profunzimea cărora nici măcar noi nu suntem în stare să credem? Dacă ne-am putea uita de dinainte în inimile noastre, să vedem ceea ce ne rămâne după ce am strecurat prin ea fiecare sentiment, ne-am da seama că am râmâne goi pe dinăuntru, ştirbiţi până şi de umanitate. Ca nişte roboţi care fac totul mecanic, teleghidaţi doar de un buton invizibil pe care fiecare apasă la voia întâmplării. Nici măcar nu avem forţa de a ne opri atunci când credem că am greşit şi mereu continuăm în perpetuarea ipocriziei şi a falsei apropieri de semeni. E însă mereu prea târziu atunci când suntem conştienţi că am rănit pe cineva, şi degeaba căutăm scuze ori regrete, nu vom fi niciodată împăcaţi cu noi înşine şi mereu va fi ceva care să ne urmărească din umbră. Sunt totuşi unii oameni care, în ciuda a ceea ce experimentează în viaţă şi dând greş de fiecare dată, se aruncă pentru a mia oară, orbeşte, în vârtejul aceleiaşi fantasmagorii, sperând la ceva ce nu a mai existat până atunci în sufletul lor. Dintre acei oameni fac şi eu parte. Şi, tot orbeşte, se lovesc de zidul implacabil al altora care îşi pun bariere sufletului, doar să nu fie doborâţi mai devreme sau mai târziu de furtuna unui nou început. Dintre acei oameni, faci tu parte.

goana după iluzii

Cum poţi inventa dintr-odată vise, fără ca măcar să fi încercat să închizi ochii şi să-ţi imaginezi ori să conturezi în minte povestea noastră de iubire? Te-ai întrebat cel puţin o clipă din viaţa ta ce s-ar fi întâmplat cu sufletele noastre prinse în capcana acestei nebuloase, numită dragoste? Mi se pare că mă înveţi uneori pe de rost, că îmi memorezi fiecare detaliu al feţei, că îmi cauţi amprente care să se potrivească cu fiinţa ta, şi mi-e teamă că, dacă n-o să te mai am, o să mă dizolv pur şi simplu, de parcă n-aş fi existat niciodată. Şi-atunci mă agăţ de orice cuvânt pe care îl rosteşti, de orice gest pe care îl faci involuntar, de orice zi în care mă cauţi, de orice mesaj pe care mi-l trimiţi, şi cărora eu, prin firea mea, le ofer dimensiuni hiperbolice, crezându-mă îndreptăţit să le primesc. Dar tu o faci, îmi spune raţiunea, contrar instinctelor inimii, doar pentru că aşa simţi pe moment, şi nu pentru că aşa ţi-ai dori să simţi pe mai departe. Sunt chestiuni contradictorii şi totuşi, în ciuda lor, drumurile noastre s-au intersectat şi-au mers împreună o vreme. N-ar fi avut însă nicio noimă să continuăm să trăim din iluzii, fiecare îşi dorea altceva de la celălalt. Ce-aş fi putut eu să ofer mai mult, când mi se părea că am oferit mai presus de orice lege a iubirii, mai mult chiar decât şi-ar fi putut imagina cineva vreodată? Eu, muritor de rând, consumat pe de-a-ntregul de focul pasiunii din mine, de flacăra nebună a sentimentelor contradictorii, gata să facă jertfa supremă pentru tine, divinitate antagonică, pe jumătate om, cu chip sculptat parcă de înşişi heruvimii înaltului, pe jumătate fiară, cu inimă crudă, necizelată de atingeri şi duioşii, ci doar erodată de instincte animalice, carnale. Mi-a ajuns de iluzii, am obosit în goana după ele. Dacă te-aş mai inventa o dată, n-aş schimba nimic la tine, însă cu siguranţă că m-aş schimba pe mine. M-aş face mai puternic, doar să am tăria să-ţi spun că nu mai am nevoie de atingerile tale, m-aş face mai egoist, doar să-ţi demonstrez că pe primul plan sunt eu, şi nu sentimentele mele pentru tine, m-aş face mai rece, ca să încerci în zadar să-mi găseşti căldura din suflet. Aş deveni, poate, într-o altă viaţă, TU.

mărţişoriada

Poftiţi la mărţişoare, le dau la preţ redus,

Că tot mai am, din dubă, vreo zece lăzi de-adus,

Poftiţi, pentru neveste, de luaţi o inimioară,

Pentru iubită, poate, un fir de tămâioară,

Sau pentru mamă, soră... De toate am, îţi spui.

Nu te zgârci, monşer, că-n plus un leu mai pui.

Aşa-i de Mărţişor: plăteşti şi chiar de n-ai...

Pentru femeia ta, ultimul ban ţi-l dai!

şedinţă de terapie: cine l-a ucis pe impresarul de fotbal?(2)

Când primise invitaţia din partea preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret de a participa la petrecerea de la hotel Palace, Emanuela Crudu, sau mai scurt, Mandy, aşa cum era cunoscută în lumea bună a capitalei, nici nu se aşteptase să aibă două „cont(r)acte” în acea seară. Dar, pentru că putea face faţă cerinţelor, niciodată Mandy nu dăduse cu piciorul unor sume de bani destul de consistente, pentru a duce în continuare viaţa de lux pe care şi-o dorea… Preşedintele Asociaţiilor Sportive de Tineret îşi începuse discursul cu o glumă despre femeile nemăritate care, aşa cum credea el, ar fi trebuit să aibă măcar o dată în viaţă (sau cel puţin în patul lor) un fotbalist. Fusese şi el cândva tânăr şi multe femei râvniseră la trupul lui de atlet. Aflată în dreapta lui, Mandy, femeie focoasă şi cu multe de oferit, i-a zâmbit complice şi a luat o înghiţitură din şampanie, retrăgându-se la bar. Discursul o plictisea, dar pentru bănetul oferit de preşedinte, trebuia să îndure. S-a aşezat pe un scaun, şi-a scos pudriera şi s-a privit în oglinda micuţă pentru a-şi retuşa machiajul. Ochiadele pe care bărbatul de lângă ea i le arunca din când în când n-au lăsat-o indiferentă. A intrat în vorbă cu el şi a început chiar să se simtă bine în compania lui. I-a spus însă de la început, că, pentru câteva ore cu ea în plus, plata se face înainte.

Când primise invitaţia din partea preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret de a participa la petrecerea de la hotel Palace, Sorin Avram nu se gândise nicio clipă că acea seară va fi ultima din viaţa lui. Îşi scosese din şifonier costumul negru de mătase pe care nu-l mai purtase de multă vreme, cămaşa şi cravata albastră cu dungi gri pe care Marcela, soţia lui, i le cumpărase dintr-un magazin de pe Calea Victoriei, le pusese pe pat, îndreptând cu mâna nişte cute invizibile şi le privise aşa, minute în şir. Nici măcar el nu ştia motivul pentru care stătea cu ochii aţintiţi spre ele. Curând, fără ca măcar să bănuiască, sângele lui avea să întineze acel albastru. Sorin Avram era un bărbat pentru care sentimentele nu erau la loc de cinste în căsnicia lui, deşi îşi iubea soţia în felul său. Mai bine spus manifestarea lor, redată doar atunci când Marcela îi adresa cuvinte drăgăstoase. Marcela era o femeie prea perfecţionistă, după părerea lui, vrând ca totul să fie în ordine chiar şi atunci când nu era necesar. Nici măcar nu se obosise să o convingă să renunţe la planurile de organizare a celei de-a treia nunţi a unei dame din înalta societate a capitalei, pentru a-l însoţi la petrecere. Hotărâseră, din câteva fraze, să se vadă acolo mai târziu… Sorin era de câteva ore în sală, dar parcă nimic interesant nu se întâmpla acolo. S-a aşezat plictisit la bar, urmărind-o cu coada ochiului pe femeia de lângă el care, de minute bune, se tot privea în oglindă, şi, când aceasta a intrat în vorbă cu el, şi-a făcut curaj pentru mai mult, deşi ştia că era însoţitoarea preşedintelui. A invitat-o în camera lui de hotel, simţind nevoia să discute cu cineva, nu înainte de a-i oferi suma pe care Mandy o ceruse de la început. Însă, când se pregăteau să se retragă, Marcela şi-a făcut apariţia pe neaşteptate.

Când primise invitaţia din partea preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret de a participa la petrecerea de la hotel Palace, Marcela Avram nu avea de unde să ştie că era pentru ultima oară când îşi mai vedea soţul în viaţă. Venise în ultimul moment, deşi nu se simţea prea bine… Şi-a parcat maşina şi a intrat în sala de festivităţi a hotelului. A rămas surprinsă să-l descopere pe Sorin în compania unei femei care se observa de la o poştă că era de moravuri uşoare. Nu l-a descusut prea mult referitor la modul cum o întâlnise, mai ales că acesta îi spusese simplu că e doar o cunoştinţă. Pentru că femeia se retrăsese în grupul preşedintelui, Marcela a considerat de cuviinţă că e politicos să salute câţiva prieteni din sală, şi l-a însoţit pe Sorin pe la fiecare masă, în scop caritabil. Într-un târziu, din cauza unei migrene, l-a rugat să plece împreună acasă, dar acesta a refuzat, pe motiv că n-ar fi frumos, de vreme ce invitaţia din partea preşedintelui a fost expres pentru el. Din fericire, Sorin avea alte intenţii. A căutat-o din priviri pe Mandy şi au urcat împreună în camera lui. Au băut un pahar de vin şi au discutat o vreme, până când femeia a trecut la atac. Senzaţiile pe care i le-a oferit de-a lungul a vreo două ore şi-au meritat toţi banii puşi în joc.

Când primise invitaţia din partea preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret de a participa la petrecerea de la hotel Palace, Mihai Răducan nu crezuse că seara aceea va reprezenta sfârşitul carierei sale. Sorin Avram îl trăsese deoparte şi îl informase că era necesar să vorbească. S-au întâlnit în camera de hotel a lui Sorin, unde, după un pahar de coniac băut pe nerăsuflate, impresarul a început să aducă acuzaţii grave, motivând faptul că eşecurile pe teren din ultima vreme ale lui Mihai se datorează în principal legăturii pe care acesta o avea cu Simona, un aşa-zis fotomodel cu prea puţine contracte în ultimul timp. Ce urma să iasă bun din toată această aventură? Un copil, gândea Sorin, care nici măcar nu era al fotbalistului. Mihai nu putea riposta deloc, impresarul era de neoprit. Aşa că în final au hotărât să se întâlnească a doua zi la sediu pentru a stabili termenii de comun acord.

Când primise invitaţia din partea preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret de a participa la petrecerea de la hotel Palace, Flavian Locvenţiu crezuse că cineva îi oferise şansa de a fi bogat peste noapte. Mai bogat cu câteva mii de euro, prin şantajul pe care îl pusese la cale pentru impresarul de fotbal, Sorin Avram, care avea să devină în curând tatăl unui copil. Dar nu cu soţia sa, ci cu amanta, Simona Drăghici, viitoare doamnă Răducan. Flavian era un om fără scrupule, care ar fi tras câştig din orice, aşa că, luându-l prin surprindere pe impresar, urma să-şi umple conturile cu o sumă frumuşică de bani. Din camera impresarului se auzeau voci ridicate şi o ceartă în toată regula, aşa că, după ce fotbalistul Răducan a părăsit încăperea, Flavian a intrat tiptil şi i-a expus lui Sorin întreaga poveste. Deşi a părut speriat la început, nu mică i-a fost mirarea jurnalistului să vadă că impresarul nu se lasă înduplecat şi nu îi oferă decât două mii de euro, pentru că oricum mai târziu secretul avea să iasă la iveală, de vreme ce voia să-i mărturisească soţiei infidelitatea. „Ce oameni!”, îşi spusese în gând jurnalistul, „nici în ceasul al doisprezecelea nu-şi dau seama de gravitatea situaţiei”.

Când primise invitaţia din partea preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret de a participa la petrecerea de la hotel Palace, în compania viitorului ei soţ, Simona Drăghici nu se gândise nicio clipă că acea seară va fi ultima din viaţa ei în libertate. Nu îşi pusese în minte să îl omoare pe Sorin Avram, dar evenimentele decurseseră într-un mod prea periculos, care i-ar fi putut periclita cariera şi mariajul. Aşa că, dintr-un instinct de conservare şi apărare, a trebuit să ia o viaţă, în speţă a lui Sorin, pentru a şi-o apăra pe-a ei. Sorin i-a arătat fotografiile înşirate pe masă, care surprindeau momente intime cu ei, în diferite ipostaze, semn că fotograful Locvenţiu îşi făcuse treaba cât mai profesional. Secretul avea să iasă la lumină în curând, doar că Sorin îşi luase toate măsurile de precauţie şi îl plătise pe jurnalistul şarlatan cu două mii de euro pentru a-i închide gura definitiv. Fusese în zadar, considera Sorin, pentru că oricum avea intenţia să-i mărturisească soţiei că aventura lui cu Simona ajunsese până în punctul în care aceasta rămăsese însărcinată. Nu se pusese problema de un avort, Simona nu voia să renunţe la sarcină, preferând să-l treacă drept copil biologic în conştiinţa lui Mihai. Numai că ea nu era încă pregătită ca acest secret să ruineze tot ceea ce clădise de-a lungul vremii. Nemaistând nicio secundă pe gânduri, şi crezând că acesta era singurul mod prin care avea să reducă la tăcere scandalul, Simona a înfipt cu putere cuţitul de pe masă drept în inima lui Sorin. Apoi, meticulos, a adunat toate fotografiile şi negativele, aruncându-le în focul şemineului. Nimeni nu o văzuse intrând în camera de hotel şi nimeni nu avea cum să mai facă vreodată legătura între ea şi Sorin. Şi-a continuat seara ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar avea să-şi continue viaţa schimbată definitiv.

clipe în vârtejul unei revederi

Stau aici, pe scaunul acesta din muşama verde, în trenul acesta, cu iz înţepător, care mă duce spre nicăieri, din nou într-o viaţă care nu are legătură cu realitatea mea, privind şi ascultând din timp în timp, declaraţiile matematice, cu tentă de beţie şi nebunie, ale unor profesori universitari ce vor probabil să găsească sau să revoluţioneze teorema relativităţii. Încerc să refac în minte traseul revederii tale şi să ignor frazele lor ciudate, neînţelese pentru mine. Ce a însemnat oare această revedere, dacă nu răscolirea unor sentimente şi amintiri pe care le crezusem închise şi îngropate, de mult, adânc, în suflet? Cred că revederea a fost cu mult mai dureroasă decât despărţirea. Dar, în acelaşi timp, miraculoasă. Oare tu însemni într-atât pentru mine, încât să nu mă mai pot desprinde niciodată de prezenţa ta? Nici măcar acum, când buzele tale îmi mărturisesc că e fericirea pe care ţi-ai dorit-o (deşi ochii tăi îmi spun altceva), să nu pot să te las acolo, pe peronul trecutului? Aveam impresia că dintotdeauna despărţirile ne sfâşie inimile, dar azi, am învăţat că revederile aduc lacrimi şi mai profunde. Poate mi-am cerut mie însumi prea multe, poate ţi-am cerut ţie ceva ce nu aş fi reuşit să descopăr vreodată în persoana de lângă mine, ori poate că nimicurile sunt acelea care creează întregul. Din prima clipă în care te-am revăzut, am ştiut că inima mea nu s-a oprit niciodată din a simţi, a simţit mereu, acolo, bătând latent, în capcana ei. Şi va mai simţi şi mâine, când deja voi fi departe de locul în care ţi-am descoperit ochii din nou. Nu mi-e ruşine că te-am privit în tăcere, pe furiş, nu mi-e ruşine că am vrut să te ating şi să te strâng în braţe, nu mi-e ruşine să spun că mi-aş fi dorit să fim doar noi doi, fără nimeni altcineva şi nimic împrejur, nu mi-e ruşine că am dat deoparte sfaturile tuturor, doar pentru a mă bucura, aşa cum am simţit, de revederea ta. Dacă nu mă înţeleg nici eu, uneori, cum ar putea să mă înţeleagă ceilalţi? Cum pot ei oare înţelege sufletul meu, când nici măcar eu nu-i pot înţelege pe de-a-ntregul rănile? Cum pot să întind mâna, să te cer încă o dată, de vreme ce din cealaltă parte, o altă mână îţi stă întinsă, gata să te prindă? Nu mă judeca prea aspru că te iubesc şi acum, e doar fărâma care mi-a mai rămas din tine. Pentru ce e nevoie de o revedere, dacă nu e nimic în plus care să o facă deplină? Cum m-ai văzut, oare, tu, după atâta vreme? Eu te-am văzut la fel, ca şi cum timpul nu ar fi lăsat nicio cicatrice dureroasă în inima mea, ca şi cum ai fi fost acolo dintotdeauna, fără să te fi pierdut vreo clipă. De ce ţi-am evitat privirea, ca un laş, când singurul lucru pe care îmi doream să-l văd erau ochii tăi? Ce trist a devenit dintr-odată peronul gării, la fel ca şi peronul sufletului meu, atunci când am privit cum roţile trenului te lăsau în urmă, să te topeşti… Ce reprezintă starea asta din mine, de nu o pot desluşi şi nu-i pot percepe sensul? E o urmă din tine, e un fir fragil de dor, sunt convins. Mă iartă pentru îndrăzneala de a fi râvnit mai mult decât s-ar fi cuvenit la zâmbetul tău, dar îţi mulţumesc pentru el, e tot ceea ce m-a putut încălzi în această zi, în care frigul şi picăturile mari de zloată mă pătrundeau în carne, aducându-mi aminte cum se scurgeau ultimele minute împreună. Îţi mulţumesc pentru tot. Ce-aş putea eu să-ţi ofer în schimb?

arta de a distruge vise

Când te-am privit azi mai bine, mi-am dat seama că cineva, poate un zeu invidios pe fericire, ţi-a dăruit arta de a distruge visele celorlaţi. În speţă, ale mele. Te-a plămădit aşa, în nebunia lui, ca să poată avea aici, pe pământ, un muritor care să anihileze ceea ce în inima mea păreau a fi nişte sentimente profunde. Şi ţi-a mai dăruit ceva: uşurinţa de a o lua de la capăt şi de a călca în picioare trecutul. De a lăsa putreziciunea lui să mustească în nefiinţă, ca şi cum n-ar fi existat vreodată. S-a înşelat însă, acest zeu ipocrit, crezând că vei putea distruge vise doar de dragul de a simţi satisfacţie, pentru că n-a luat în calcul faptul că te vei distruge pe tine însăţi, odată cu ele. De vreme ce te afli mereu acolo, în păienjenişul lor. Sunt doar contrariat că nu demult nu te simţeai în stare să dărui sau să iubeşti, şi dintr-odată poţi dărui chiar prea mult. Ori nu mie... Nu mi-e ciudă, nu invidiez împlinirea ta, regret doar momentele de slăbiciune, când te purtam în gânduri şi în adânc, ori când îţi plângeam depărtarea, tăcerea şi indiferenţa. Nu-mi pasă, distruge câte vise vrei, dacă asta te face să crezi că vei înţelege mai bine iubirea...

şedinţă de terapie: cine l-a ucis pe impresarul de fotbal?(1)

şedinţa de terapie nr. 1

subiect: Marcela Avram, 32 ani, organizator de nunţi

„Nu-mi dau seama de unde am această obsesie a perfecţiunii, probabil mama e cea care m-a învăţat de mică să fac totul cum trebuie, în ordinea impusă de societate. Mi-e teamă însă că această obsesie mi-a afectat de multe ori judecata, atunci când a trebuit să iau decizii importante în viaţa mea. Mereu am vrut să am o slujbă perfectă, un soţ perfect, o casă perfectă. Singurul lucru care nu este perfect sunt eu. Am complexe că sunt prea grasă, că am ochii prea mici, că părul mi-e despicat la vârfuri şi orice tratament aş face n-o să fie niciodată bogat şi ondulat. Când le privesc pe miresele cărora le organizez nunţile până în cel mai mic detaliu, devin invidioasă şi geloasă pe frumuseţea şi fericirea lor. Soţul meu nu mi-a adus în viaţa lui o floare, nu mi-a spus vreodată „te iubesc” din inimă – decât atunci când se simţea obligat să răspundă sentimentelor mele – şi, cu toate acestea, am considerat căsnicia noastră perfectă. Cred, de fapt, acum, că am trăit zece ani în minciună, şi, deşi nu regret nici măcar o clipă petrecută alături de el, mă simt uşurată că nu mai face parte din viaţa mea. Nu i-am dorit niciodată moartea, pentru că, în adâncul meu, l-am iubit mereu. La întrunirea de la hotel Palace am ajuns în seara aceea mai târziu, deoarece avusesem de pus la punct ultimele amănunte pentru nunta unei cliente fidele, care se căsătorea pentru a treia oară. L-am găsit pe Sorin la bar, în compania unei femei nu tocmai potrivite pentru statutul lui. Nu am nimic împotriva acestor femei, fiecare îşi câştigă existenţa cum vrea şi cum poate, dar soţul meu nu a apelat niciodată la astfel de refulări. Consideram că viaţa noastră sexuală era încă activă şi nu aveam motive de îngrijorare că m-ar fi putut înşela. La vederea mea, femeia s-a ridicat şi s-a alăturat grupului preşedintelui Asociaţiilor Sportive de Tineret, pe care îl mai întâlnisem la câteva întruniri. Era divorţat de câţiva ani, aşa că puţin îl interesa ce spune lumea despre el şi se putea afişa cu cine dorea la astfel de petreceri. Sorin mi s-a părut retras şi tăcut. Abia dacă am schimbat câteva vorbe. S-a eschivat când l-am întrebat cine era domnişoara de la bar. Mi-a spus simplu: o cunoştinţă. Nu am mai insistat pe acest subiect şi m-am amestecat în mulţime pentru a saluta câţiva prieteni. Nu am rămas până la sfârşit, din cauza unei migrene. L-am rugat pe Sorin să mergem acasă, dar a refuzat, pe motiv că nu se cuvine să plece în mijlocul petrecerii, mai ales că preşedintele i-a cerut expres să vină. L-am înţeles, dar trebuia neapărat să plec. Începusem să am ameţeli. Aşa că i-am cerut portarului să-mi aducă maşina şi am plecat. L-am lăsat pe Sorin la bar, cu alţi colegi. Era încă în viaţă atunci când am părăsit hotelul.”

şedinţa de terapie nr. 2

subiect: Mihai Răducan, 30 ani, fotbalist

„Întotdeauna am fost un rebel. Chiar şi atunci când eram copil, nu-mi plăcea deloc să primesc ordinele celorlaţi şi mai ales să le execut. Nu mi-am dorit niciodată să devin fotbalist, pentru că am avut mereu impresia că fotbaliştii sunt oameni superficiali, priviţi ca inculţi ori marionete în jocul murdar al banilor. Împrejurările m-au adus însă la clubul de fotbal al lui Sorin Avram, pe vremea când aveam 15 ani. Mi-a fost impresar şi totodată un prieten adevărat pe care l-am stimat din toată inima. Nu ştiu ce s-a schimbat între noi de câteva luni încoace, pentru că îl vedeam mereu abătut, îmi vorbea în doi peri, iar uneori chiar ironic. La petrecerea de la hotel Palace lucrurile au luat-o razna de tot. M-a luat deoparte şi mi-a spus că trebuie să vorbim. Am urcat în camera lui, unde m-a informat sec că vrea să renunţe la serviciile mele şi că nu mai sunt apt să joc în echipa lui. I-am cerut justificări pe care a refuzat să mi le dea, pentru că n-aş fi fost îndreptăţit să le cer. Eram doar un simplu jucător şi nu aveam dreptul să comentez nimic, altfel, spunea el, ar fi putut face în aşa fel încât să nu mai joc la nicio echipă. Erau în fapt ameninţări indirecte pe care le făcea fără să se gândească la consecinţe. Rezultatele mele, aşa cum afirma el, lăsau de dorit, şi asta doar pentru că Simona îmi sucise minţile. Simona era iubita mea de un an de zile, dar până atunci nu-mi spusese asemenea cuvinte. Urma să am un copil cu ea şi voiam chiar să ne căsătorim, ea fiind cea care făcea sacrificiul suprem, renunţând la cariera de modeling. Sorin vorbea calm, ca şi cum mi-ar fi spus toate aceste lucruri la un pahar de bere, seara după antrenamente. Mi-e greu să cred că nu mai e, şi, cu toate că eram extrem de furios în acea seară, nu l-am omorât eu. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut aşa ceva. Trebuia să mă resemnez şi să-mi urmez un nou drum în viaţă. Oricum la un moment dat m-aş fi lăsat de fotbal, deci era la fel de bine şi acum ori mai târziu. L-am lăsat pe Sorin în cameră şi am coborât la petrecere să îi dau vestea Simonei. Aveam nevoie de un umăr pe care să plâng, deşi mă ţineam destul de tare. L-am mai văzut pe Sorin între timp, dar nu am mai schimbat nicio vorbă cu el. Aveam să ne întâlnim a doua zi la sediu pentru a stabili termenii de comun acord.”

şedinţa de terapie nr. 3

subiect: Flavian Locvenţiu, 28 ani, fotograf

„Firea mea, prin natura ei, este una visătoare, aşa că, orice lucru, oricât de neînsemnat ar fi el, are pentru mine variante multiple de expunere. Îmi place să dau evenimentelor semnificaţii noi, fără a cădea în derizoriu, dar fiind mereu conştient de ceea ce s-ar putea întâmpla în cazuri nefericite. Ajunsesem la Palace printr-o conjunctură, invitat fiind de preşedintele Asociaţiilor Sportive de Tineret, pentru a face câteva fotografii pentru ziarul local. Nici că se putea mai bine, împuşcând astfel doi iepuri dintr-o lovitură, pentru că adevăratul motiv al venirii mele era de fapt întâlnirea cu Sorin Avram, impresarul echipei de fotbal a tineretului, ca să-i pun pe tapet scandalul în care ar fi fost implicat în curând, când aveam să dau spre publicare fotografii compromiţătoare cu el. Bineînţeles, în schimbul unei modeste sume de bani, aş fi putut să-mi ţin gura pe mai departe. Am găsit un moment prielnic şi m-am fofilat în camera domnului Avram. Nu voiam să fiu văzut de cineva, din întâmplare, şi să-mi compromit acoperirea, mai ales că redactora ziarului mă bătea de câteva luni la cap să-i aduc fotografiile pentru a le da publicării. Ce-aş fi câştigat eu, din toată povestea asta? Nimic, un simplu salar mizer de jurnalist. Pe când, dacă domnul Avram ar fi aflat întreaga istorie, ar fi putut să mă îmbogăţească cu câteva sute de mii de euro. A părut speriat la început, când i-am expus subiectul, şi ce avea să se întâmple, în cazul unui refuz. Nu m-am ales decât cu două mii de euro, dar, mulţumit, am acceptat. I-am oferit fotografiile şi negativele şi m-am întors la petrecere pentru a-mi continua sarcinile. Era în viaţă când am plecat. Părea abătut, privind pozele, şi l-am lăsat cu nostalgiile lui. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu fotografiile. Probabil le-a dat foc, aşa am înţeles. Să-i fie ţărâna uşoară, am să scriu un necrolog frumos despre el.”

şedinţa de terapie nr. 4

subiect: Simona Drăghici, 23 ani, model

„Am vrut de când mă ştiu să îi pot face fericiţi pe ceilalţi, pentru că doar în felul acesta pot fi şi eu fericită. M-am bucurat enorm de mult când am fost acceptată la casa de modă Prestige, acolo unde orice fată îşi doreşte să ajungă. Am ajuns prin propriile forţe şi am îndurat multe sacrificii, dar asta nu mă face să fiu mai puţin mândră de ceea ce sunt. Nimic nu mă poate schimba ori să dau înapoi, doar pentru că cineva îmi spune asta. În noaptea aceea, la Palace Hotel, evenimentele au fost un pic ambigue şi nici măcar acum nu-mi pot reveni din starea de şoc, la aflarea morţii lui Sorin Avram. El era pentru mine un prieten prin alianţă, ca să zic aşa, cunoscându-l prin intermediul lui Mihai. Am ieşit de mai multe ori împreună, uneori chiar şi cu soţia lui, dar nu-mi pot imagina pe cineva care să-i vrea răul. Era un om blând, tăcut, poate chiar prea tăcut, la locul lui, care nu a deranjat pe nimeni niciodată nici măcar cu cel mai neînsemnat lucru. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că l-a dat afară din echipă pe Mihai, aşa, fără niciun motiv. După ce logodnicul meu mi-a mărturisit vestea, l-am căutat pe Sorin, să-l fac să se răzgândească şi să-i mai ofere o şansă. N-a fost chip, era implacabil. Pur şi simplu m-a scos afară din cameră, îmbrâncindu-mă, spunându-mi că nu e de datoria mea să îi iau apărarea, mai ales că eu sunt cea care îl distrag de la antrenamente. E viaţa noastră însă, sunt însărcinată şi vreau să-l fac cât mai fericit pe Mihai, chiar dacă asta înseamnă că n-o să mai pot defila pe podium, aşa cum îmi cere meseria. Sunt model, şi sunt recunoscută aproape în toată ţara şi renunţ practic la tot, ca să fiu cu iubitul meu. Gestul lui Sorin mi s-a părut deplasat, dar nu sunt eu în măsură să judec oamenii. Am coborât în holul hotelului, unde se ţinea petrecerea, şi l-am căutat pe Mihai printre invitaţi. M-am sprijinit de umărul lui şi am rămas aşa, zâmbind mecanic, neputincioasă că nu am cum să-l ajut mai mult. La urma urmei, cariera lui îşi atinsese de mult apogeul, avusese rezultate excepţionale de multe ori, şi poate că acum, era vremea să ne retragem în viaţa noastră liniştită pe care ne-am dorit-o dintotdeauna. Nu l-am mai văzut pe Sorin în acea seară şi nici măcar nu cred că aş mai fi avut tăria să-l privesc în ochi. Îmi imaginam cum ar fi fost zilele care urmau, având în minte mereu gestul lui neprietenesc. Nu i-am spus lui Mihai că fusesem să-l văd pe Sorin în camera lui de hotel, poate ar fi interpretat totul greşit ori m-ar fi blamat pentru că m-am umilit pentru ceva ce nu mai putea fi rezolvat.”

şedinţa de terapie nr. 5

subiect: Emanuela Crudu, 26 ani, prostituată de lux, nume de cod-Mandy

„M-am obişnuit de multă vreme cu termenii de „curvă, târfă, prostituată” sau alte apelative de genul acesta, dar eu mă consider „damă de companie” pentru bărbaţii înstăriţi, care îşi doresc alături de ei, pentru diverse evenimente, o femeie care să arate bine şi să ştie să se facă plăcută şi apreciată de ceilalţi în societate. De mică am oferit plăceri pe bani, şi nu mi-e ruşine de asta, pentru că altfel n-aş fi ajuns unde sunt acum, mai ales că în zilele noastre e atât de greu să răzbeşti fără ajutor financiar. Pe Sorin Avram l-am cunoscut la o întrunire a staff-ului Asociaţiilor Sportive de Tineret, acum vreo lună, la hotel Palace. Eram acolo ca escortă pentru preşedintele asociaţiei, şi, deşi pot spune că m-a plătit cu o sumă destul de frumuşică pentru seara aceea, l-am abandonat atunci când Sorin m-a invitat în camera sa închiriată la hotel. I-am spus că la mine plata se face înainte, şi, dacă vrea să-l urmez în cameră, trebuie să văd banii, altfel nu mi-aş fi permis să renunţ la serviciile preşedintelui asociaţiei. N-a fost o sumă prea mare, recunosc, dar ceva m-a atras la el şi m-a îndemnat să-i accept capriciile sexuale, pe care, se pare, soţia nu i le putea satisface acasă. Nu am cerut şi alte detalii, nu mă interesează viaţa personală a clienţilor mei. De altfel, ce aş avea eu de câştigat dacă soţia e boccie, sau nu ştie să facă un oral aşa cum mă pricep eu? Banii sunt tot bani, indiferent de unde ar veni. Dar să revin la Sorin Avram. M-am scuzat faţă de preşedintele asociaţiei, pe motiv că nu mă simt bine, şi am mers într-o cameră la etajul al şaptelea – acolo unde de fapt i s-a găsit cadavrul – şi ne-am întreţinut vreo două ore cu un vin bun, muzică în surdină şi mângâieri tandre. Nu mi-a cerut mai mult, voia doar să vorbim. După cum spuneam, mie nu-mi plac confidenţele, aşa că am trecut la atac. Am început să-l mângâi pe piept şi, în timp ce mâna mea cobora tot mai jos, gemetele lui îmi demonstrau cât era excitat de mult şi cât mă voia. La un moment s-a dezlănţuit, mi-a pus mâna pe gură, mi-a sfâşiat rochia şi m-a trântit pe pat. S-a oprit brusc o secundă, privindu-mă intens în ochi, să mă întrebe dacă îmi place. Am dat din cap că da... Nu are rost să mai menţionez şi alte detalii. Până la urmă, treaba şi-a meritat banii. Am coborât în holul hotelului şi am chemat un taxi. Nu văd ce motiv aş fi avut eu să-l omor pe Sorin Avram. L-am cunoscut în acea seară, iar când am părăsit camera de hotel, era teafăr şi nevătămat, chiar cu un zâmbet de satisfacţie pe chip. Nu l-am mai revăzut de atunci.”

aştept rezolvarea misterului...

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a cincea: Helen, menajera englezoaică

De ceva vreme, afectat de criză, am fost nevoit să las deoparte îndeletnicirile mele de gigolo şi să mă dedic unei meserii adevărate. Problema e că nu mă prea ţinea nimic în locurile respective mai mult de o lună. Mă plictiseam repede, şi în plus, recompensele nu erau pe măsura calificărilor mele. Nu de alta, dar când toate femeile de la măcelărie, de la fabrica de încălţăminte ori de la poştă mă sorbeau în fiecare zi din privire şi căutau diferite motive să mă pipăie şi să mă atingă „din greşeală” pe fese, pe abdomen, iar unele mai îndrăzneţe chiar pe obiectul muncii mele anterioare, mă gândeam că ar fi trebuit să primesc pe lângă salariu şi un spor de stres, sau măcar un bonus pentru întreţinerea şi destinderea atmosferei din spaţiile de muncă. Nu, nici vorbă, şefii mei erau toţi bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, învidioşi pe farmecul meu, pe înfăţişarea şi dotarea mea. Iar femeile, muncitoare simple, cică vorba vine afectate şi ele de aceeaşi criză şi cu soţi geloşi acasă, nu-şi permiteau mai mult şi n-ar fi plătit în plus pentru alte servicii de natură sexuală (ori de orice alt tip de natură). Aşa că nu mare mi-a fost surprinderea în dimineaţa aceasta, când am primit un telefon de la o englezoiacă stabilită de multă vreme în Bucureşti, lady Helen, care m-a invitat la reşedinţa ei aflată undeva într-o zonă foarte distinsă a capitalei. Şi-acum uite-mă cum stau ţeapăn în faţa uşii masive din lemn de mahon, făcându-mi singur curaj să sun, cu frica în mădular(e) că poate n-o să mai fac faţă după atâta timp cerinţelor clientei. Dar, la urma urmei, şi ea e o femeie ca oricare alta, cu nevoi şi plăceri. Ce poate fi atât de grav încât să nu mă descurc? Dintrodată uşa se deschide brusc, de parcă cineva mi-ar fi pândit sosirea şi înaintez în holul imens, în care obiecte de mobilier şi de colecţie din perioada renascentistă îmi acaparează întreaga arie vizuală. La intrare, o femeie, cu pămătuful în mână, îmbrăcată în inconfundabila ţinută de menajeră, mă întâmpină cu un zâmbet ce părea mai mult o grimasă. „Am venit s-o văd pe lady Helen”, îmi fac eu introducerea. „Poftiţi în salon”, mă invită ea, ţanţoşă. O urmez îndeaproape, admirându-i de la spate fesele rotunde. Drept să spun, mi se pare că are cam mult tupeu pentru o menajeră, când o văd că se aşează pe canapeaua maronie ce tronează maiestuos în mijlocul sufrageriei şi îmi expune vederii, pe sub şorţuleţul negru, pulpele încă fragede, pentru vârsta ei. „Dintotdeauna mi-a plăcut să fac curăţenie. Îmi place să văd pe cineva cum face curăţenie. Vreau să fie totul curat. Hai, freacă. La şmotru cu tine!” Astăzi sunt menajer (nu gunoi, deşi se prea poate spune şi aşa, ci masculul menajerei). Mă uit în jur, tot sperând să-şi facă apariţia lady Helen, dar menajera mă împunge în coaste cu pămătuful şi îmi face semn cu mâna ce am de curăţat. Mă execut şi purced la lustruirea mobilei antice şi a podelei pline de praf, în timp ce acritura din faţa mea îşi reia locul pe canapea şi începe să se mângâie languros între picioare. O privesc din când în când cu coada ochiului, şi, pe măsură ce camera devine din ce în ce mai luminată şi mai curată sub frecatul meu (impropriu spus), gemetele menajerei se accentuează atât de profund, încât eram cât pe ce să răstorn găleata cu apă pe mine (nu, nu eram murdar, ci doar fierbinte). Femeia se ridică în picioare parcă împinsă de un arc şi, indicându-mi plicul cu bani de pe o noptieră Napoleon, mă apostrofează sever: „Ajunge! Eşti un incompetent.” Apoi, face o reverenţă în faţa mea şi mi se prezintă senin: „Sunt lady Helen of Nottingham.” Mă înclin şi eu, aşa cum am văzut într-un film cu aristocraţi, şi mă fofilez repede, zbughind-o afară în stradă. Parcă tot mai bine era să fiu pipăit de mâinile unsuroase ale femeilor de la măcelărie...