atâta toamnă...

... este atâta toamnă între două suflete smulse de vârtejul vieţii...

nu mai ştiu nimic despre mine. unii oameni, pe măsură ce trece timpul, se descoperă, se cunosc, dar eu sunt convins tot mai mult de faptul că sunt şi-mi voi rămâne mereu o enigmă. dar am o scuză... sunt singura viaţă pe care o cunosc, sunt singura carte pe care nu o pot plagia. uneori aş vrea să stau ascuns minţii tale, să te privesc cum evoluezi, să ştiu că nu-ţi iroseşti timpul şi că nu te macini. pentru mine, sentimentul asociat cu tine e tristeţea. nu o caut în mod deosebit, pentru că mi-e mai bine când îţi regăsesc fericirea, însă atunci când apare e apăsătoare, aduce cu ea remuşcări şi amintiri despre greşeli şi păcate. dar când dispare, îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit. nu ştiu în ce măsură viaţa ne va pune la încercare, dar îmi e teamă, nu pot să fiu eu în faţa ta. parcă aş avea lângă mine ceva de nepreţuit, un lucru pe care l-am crăpat deja. şi îmi e frică, atunci când l-aş mai atinge sau când m-aş apropia mai mult, că îl voi sparge de tot. atunci, "creaţia" mă va arăta cu degetul şi mă va omorî cu pietre, ca înainte de Hristos. poate că scrisul meu ţi se va părea încifrat, dar dacă poţi, încearcă să-l înţelegi, îmi este teamă să-ţi grăiesc altfel. să nu ţi se pară straniu, dar azi port doliu după sufletul apus în mine. poate că este un fel de autoflagelare ocultă pentru păcatul de a fi rănit mlădiţa aceea sădită într-o joacă de copil. şi sufletul tău mai are mult de dat şi de primit. scuzele par ridicole în momentele acestea, la fel cum ridicolă este şi pustietatea sufletului meu şi egoismul de a te păstra încă aici. nu renunţa să crezi că viaţa este un miracol care îţi taie răsuflarea prin succesiunea ei de fapte banale, întregiri şi dezastre. te-ai gândit vreodată cum ar fi să vezi toate legăturile oculte care sunt motorul destinelor noastre? ai încercat să cuprinzi tabloul vieţii tale, cu succese şi rateuri, într-o axiomă sau o lege mai presus de fire? ai încercat oare să nu mai dai de fiecare dată vina pe soartă şi să-ţi întipăreşti în vocabular expresia "aşa trebuia să se întâmple", în loc să faci ceva pentru ca "să se întâmple în continuare"? toate aceste echivocuri te aduc în acelaşi punct: mirarea, înţelegerea, simplitatea, acceptarea. nu te limita  la a căuta efemerul. acesta nu durează decât trei clipe. chiar şi iubirea, prin zăpăceala pe care o aduce în om, prin egoism şi ataşament, prin dăruirea periculos de totală pentru celălalt, la fel de instabil, e tot atât de efemeră, dar atât de năucitoare şi vulcanică. lasă timpul să te sculpteze şi să-ţi accepţi condiţia de om între oameni, care ştie să zâmbească fără ca acest zâmbet să devină grimasă. miracolul vieţii e în oameni, în ei înşişi, iar pentru a-i înţelege, trebuie să îi descoperi din adevăr şi să fii puternic înfipt în onestitatea şi sinceritatea lor. mă întreb: oare ce vrei să mai auzi de la mine? ce-aş putea să-ţi mai spun? poate că într-o zi îmi vei înţelege afecţiunea adâncă, poate vei reuşi să pătrunzi mult mai mult în sufletul meu şi să-i simţi amărăciunea şi lacrimile împovărate de dorul tău. într-o lume şi într-o viaţă în care am crezut că fericirea nu mai există, tu eşti oaza mea de linişte şi furtuna mea de suferinţă. ţi se pare că însemni câteodată ceva în viaţa unui om, şi totuşi, dacă n-ai fi fost tu, ar fi fost altul, şi lucrurile care trebuiau să se întâmple s-ar fi întâmplat oricum.