aş vrea să mă mai nasc din pântecul tău, mamă,
la sânul tău, copil, să stau când mi-ar fi sete,
tu, braţul să-mi întinzi, atunci când mi-ar fi teamă
de-otrava lumii-aceste ce-şi cată să mă-mbete.
de m-aş mai naşte-o dată, n-ai să mai simţi povară
pe umeri, bătrâneţea, ce-ţi roade greu din carne,
şi-aş cere socoteală, de-a fi chiar zei să moară,
oricui, ce-ar vrea din drum, vreodată să te-ntoarne.
dar de m-aş naşte, poate, şi mi-ar fi viaţa-ntreagă
şir nesfârşit de patimi, îngrămădit pe-o rană,
vei şti tu, printre lacrimi, să-mi fii la fel de dragă,
voi şti eu, prin cuvinte, să-ţi spun ce-nsemni, ca mamă?
mă ştii tu, mamă, cum sunt eu, şi cât de mult vreau uneori să te strâng în braţe şi să te ţin acolo, veşnic, la adăpost de toate nedreptăţile lumii? poate că mă ştii... dar nu mai am timp să-ţi încredinţez ca în trecut, secretele copilăriei. acum sunt departe, sunt pe drumul meu, şi neputinţa asta mă roade de fiecare dată când mă gândesc la tine, când cumpăna se înclină tot mai des spre uitare. iartă-mă, mamă, pentru toate clipele când nu am fost lângă tine, să-ţi alin cu vorbele şi braţele mele povara bătrâneţii. iartă-mă că mă pierd prin cotloanele astea întunecate ale vieţii şi nu mai găsesc niciodată drumul spre "casă". iartă-mă că nu mai sunt copil, altfel aş putea fi întotdeauna lângă umărul tău, să te sprijini când ai avea nevoie. iartă-mă că sunt eu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu