Felicia Mureşan privi încă o dată poza de pe noptieră şi-şi trase cearceaful până aproape de bărbie, ca şi când frigul din inima ei se împrăştiase peste tot în cameră. Bărbatul din fotografie o fixa cu ochii lui mari, verzi şi blânzi. Era acolo, lângă ea, şi totuşi parcă i-ar fi despărţit zeci de distanţe şi secole. Îi mângâie părul castaniu, cârlionţat prin sticla rece, îi atinse obrazul şi încercă să ghicească la ce se gândea în momentul în care fusese surprins de camera foto. Zâmbea, pesemne că era un gând frumos. Încercă de asemenea să-şi amintească numele lui, deşi fruntea încruntată lăsa să se vadă că făcea mari eforturi pentru a-l găsi printre atâtea nume învălmăşite în capul ei. Îi trecuseră prin viaţă nenumărate persoane, ca să-l poată asocia cu cineva anume care ar fi putut să însemne ceva mai mult pentru ea, de vreme ce poza lui se afla înrămată acolo, la căpătâiul patului. Să fi fost probabil soţul ei? Nu-şi putea aminti dacă fusese căsătorită vreodată, dacă purtase o rochie albă de mireasă, ori dacă bărbatul cu ochi verzi o trecuse pragul casei în braţe. Un frate? Nu, exclus. Era sigură că nu avea fraţi. De fapt, ca să-şi demonstreze că nu se înşela, începu să-l analizeze mai bine, să poată vedea dacă anumite trăsături erau comune cu ale ei. Niciuna. Ea avea ochii albaştri şi mici. Părul ei era negru şi lins. Nici urmă de bucle. Sprâncenele lui erau uşor arcuite, pe când ale ei erau drepte şi stufoase. Oare era vreun prieten? De ce ar păstra ea fotografia unui prieten pe noptieră, când, înşirate pe gresia albă din cameră, zăceau zeci de albume, ziare şi reviste în dezordine? Poate era unul special, care avusese un rol important în desfăşurarea evenimentelor. Felicia nu găsi deloc răspuns la dilema ei, însă bărbatul care străjuia, cu umerii lui laţi şi braţele puternice, cadranul fotografiei, îi dădea o stare de linişte. Strânse la piept rama maronie, cu încrustaţii aurii, şi închise ochii. I se păru că şi-l aminteşte pentru o clipă. Trecuse prin viaţa ei, apoi plecase. Pentru totdeauna... Inima începu să îi bată mai tare, să îşi accelereze pulsul. Da, şi-l amintise...
Doctorul care o supraveghea pe Felicia trecu să îşi facă rondul de noapte. O găsi dormind liniştită, cu fotografia strânsă în braţe. Zâmbi. Era pentru prima dată când nu o mai vedea tulburată. Pe jos, lângă o foarfecă cu lamele ruginite, un ziar, datat cu câteva luni în urmă, din care era decupată o fotografie, anunţa pe prima pagină un articol: "Un fiu îşi dă viaţa pentru mama lui. Gabriel Mureşan donează o inimă... din inimă"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu