Mă sufoc. Ard. Ard ca o văpaie căreia nu îi poate stinge nimeni flacăra. Mă consum. Mă simt delimitat de timp şi spaţiu, ca într-un univers straniu, din care nu găsesc nicio cale de scăpare. Mă simt gol, inutil. Sunt golit de orice sentimente cărora aş putea să le definitivez natura, doar prin simplul fapt că sunt acolo, bine ancorate în adânc, în inimă. Mă mint. Mă descompun, ca un biet muribund, deşi viaţa încă musteşte în mine. Mă refuz. Tuturor acelora care mă strigă, care mă cheamă în lumea lor, crezând că ar putea face din mine o entitate fericită, călăuzită de lumină. Nu. Mă întunec. Sunt închis într-o capsulă a nedefinitului, a permutărilor paralele dintre vis şi realitate. Gândesc, însă simt altceva. Inima e prinsă în jocul fantasmelor, al acelor viziuni pe care mi le desluşesc singur, mi le compun, mi le adaug zilnic în trup. Mă catapultez, mă arunc în vid, de teamă că aş putea din greşeală da ochii din nou cu ochii aceia sculptaţi pe frumuseţe, pe iubire, pe viaţă. Mai bine mă schingiui. Mă perforez cu durere în carne, să zbier de plăcerea de a fi viu, de a trăi absolutul, împlinirea. Mă sacrific pe altarele neputinţei atunci când mi se refuză apropierea, când cineva încă îmi mai bate în uşa putredă din lemn, deşi refuzul meu de a-i deschide e doar pentru a nu fi încă o dată azvârlit în neantul dragostei. Mă ucid. De fapt îmi ucid doar curajul, pentru ca în momentul în care aş fi din nou pus în faţa unei drame a sufletului, să mor de-a dreptul, să nu mai lupt, aşteptând victorii inutile. Bătălia capătă forma unei înfrângeri voite, însă doar mijloacele sunt aceleaşi. Mă doare. Şi simt. Simt golul, absenţa. Simt cum tremur. Simt lacrimile. Simt tâmplele cum îmi pulsează, simt cum mă frământ. Da, încă simt. Încă te simt. Nu e clipa aceea de deznădejde, de final. E bine aşa cum este, trebuie să fie bine, pentru că altfel aş uita să trăiesc. Iar eu încă simt. Încă îmi amintesc. MĂ TRĂIESC.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu