Tu cine mai eşti? mă întreabă ea, dându-şi ochii peste cap. De unde ai mai apărut şi tu? Nu vezi că aici e teritoriul meu? Doamne, câte buruieni pot exista în lumea asta. Hai, fugi de aici, n-am nevoie de compania ta. Eu nu mă înhait cu din ăştia ca tine. Nu te uiţi cât eşti de urât şi aspru? Şi ce firav... Numai dacă suflu o dată spre tine şi te frângi. Ce spui? Că nu eşti o buruiană? Dar ce poţi fi altceva? Eu nu aşa îmi imaginez perfecţiunea. Nici nu vreau să mă uit la tine, mă dezguşti de-a dreptul, mai adaugă ea, proptindu-şi fruntea pe genunchi. Tot aici eşti? mă ia la rost, după câteva minute. Ţi-ai adus şi prietenii? Îmi invadaţi spaţiul, fără măcar ca să vă pese. Nu ţi-a mai spus nimeni că nu e frumos să apari neinvitat? Nici măcar nu ştiu ce cauţi aici, nu e mediul tău, şi mai cu seamă nici nu eşti în stare să faci faţă acestui mediu. Locul tău e acolo, printre nimicuri. Da, ştii foarte bine ce vreau să zic. Acolo, unde fiecare face ce vrea, creşte după bunul plac, fură din seva altora, până nu mai poate, crează haos şi răneşte. Acolo e viaţa ta. Cine e mai puternic, supravieţuieşte. Cine nu, poate muri şi într-o secundă. Lumea e crudă, trebuie doar să înveţi să-i ţii piept. Hai, du-te de aici, lasă-mă pe mine cu gândurile mele. Am lăsat-o. Aş fi vrut doar să-i spun că urâţenia unora poate fi perfecţiunea altora.
Un comentariu:
Uneori nici cand spui ce ai de spus, nu ajuta! Teama si alte lucruri/sentimente primeaza. Intodeauna vrei sa nu mai suferi ... dar uite unde te aduce aceasta nevoie, te ucide si te ideparteaza de alte lucruri minunate, insa cine poate fi invinuit...! Cel care deja a suferit, sau cel care vrea sa-si indeplineasca o dorinta?
Frumoasa poveste!
Trimiteți un comentariu