mărirea care-ţi schimbă firea

Zilele acestea mi s-a confirmat teoria cum că, o dată ajuns pe treapta ierarhică pe care ţi-ai dorit-o, sau măcar acolo unde să poposeşti un pic, după care să-ţi continui ascensiunea, poziţia ta faţă de ceilalţi se schimbă radical. Şi nu ştiu dacă este doar un mod prin care să-ţi demonstrezi ţie, sau celorlalţi că te poţi descurca mai bine în această postură, însă comportamentul tău denotă că nu mai eşti deloc cel care ai fost inainte. Încerci să te crezi mai bun, dar parcă denaturarea firii se pune inainte de orice. Degeaba vrei să creadă cei din jurul tău că aşa e normal să fie şi să se întâmple, cei care te-au cunoscut în trecut îţi pot demonstra prin fapte simple sau cuvinte că te-ai schimbat. Tu poate nu vezi această schimbare ca pe ceva grav, dar unii aşa o percep. Şi nu neg, sunt sigur că fiecare dintre noi, ajunşi pe o scară mai înaltă, îi privesc de sus pe cei care sunt încă acolo, stagnaţi în neputinţa lor de a evolua. Aşa e în firea omenirii, sunt conştient, unii sunt mai mici, alţii măreţi. Dar mă întreb, ce-i face pe oameni să-şi schimbe firea? De ce nu mai sunt ei la fel? Se tem oare că poate, decăzuţi fiind la statutul de la care au plecat, vor fi priviţi pieziş de cei din mijlocul cărora s-au ridicat? E posibil, dar mai mult, se tem că au făcut o greşeală cu ei înşişi, în momentul în care, au ales, voluntar sau nu, să se schimbe. Pentru că, de ce să nu recunoaştem, atunci când te întorci de unde ai plecat, toată lumea te percepe diferit, schimbat. Ori că ai evoluat, ori că ai eşuat. Uneori această alegere ne îngrijorează şi avem clipe în care ne punem întrebarea "de ce?", dar mai apoi suntem convinşi că această mărire doar nouă ni se putea cuveni, şi nu altcuiva, şi atunci e de datoria noastră să fim altfel. Dar, după părerea mea, ierarhia şi mărirea, atunci când nu sunt gestionate sufleteşte, alterează firea şi relaţiile interumane.