din prea înaltul fiinţei

Ce scade din mine credinţa? Dorinţa... de a mă mulţumi cu puţin. Ce chin... ce durere, să crezi că acolo unde nu mai este de multă vreme vreo sfântă poveste, se naşte un gol. În cădere, încerc să-mi deschid aripile. Sunt frânt. Mă seceră, groaznic, un vânt care, mârşav şi nebun, mă face să ţip şi să-mi spun: "Ajunge!". Dar el şi mai tare mă frânge. Poate că visez prea mult şi prea sus. Ori poate că nu mai este o altă poveste de spus. De ce-aş mai ruga cerul să-mi asculte cuvântul? Nu poate pământul să-mi poarte durerea în spate? E oare nevoie să plâng, să implor? Cum pot să alung aceste patimi ce dor? Ce lung... ce lung este drumul spre Tine... N-aş reuşi să ajung nici într-o mie de ani. Ruşine, dară, să-mi fie, că Te-am lăsat pribegit printre gânduri răzleţe. Şi Te demasc de-acele sute de feţe cu care mi-apari în vise. Şi-apoi, când mă trezesc şi văd că nu eşti, cerşesc o minune. Pe nume Te strig, ca să vii. Pustii sunt rugile mele. Din ele nu mai răzbate, ca la-nceput, credinţa. Sunt toate sterpe şi găunoase. Şi fiinţa, din prea înaltul ei, şi-arată fâşiile roase şi neputinţa. Ce scade din mine dorinţa?