lăptarul

Pun repede deoparte cafeaua, îmi închid capotul şi o zbughesc pe balcon. Mă uit în josul străzii, însă nu-l văd. Privesc ceasul de perete şi mă liniştesc. Mai sunt cinci minute până o să apară. Îmi fac de lucru cu cordonul capotului, îl răsucesc nervoasă pe degete, apoi îl strâng din nou peste mijloc şi îmi sprijin coatele pe balustradă. Strada e animată, maşini trec zgomotoase, scoţând fumul înecăcios, oamenii se grăbesc care încotro, cu capul plecat în pământ, gânditori la problemele lor de peste zi. Rup o frunză veştejită a singurei muşcate care a supravieţuit iernii, alung o albină care dă târcoale florii, nescăpând din ochi capătul străzii, pe unde ştiu că o să-şi facă apariţia. Aproape că încep să tremur, deşi nu aş avea motive, deoarece în fiecare dimineaţă îl văd. De fiecare dată însă senzaţia e diferită, de parcă atunci l-aş cunoaşte prima oară. În sfârşit, aud clinchetul soneriei tonetei care îi anunţă sosirea. Îmi lungesc gâtul, să-l observ mai bine. Astăzi are un zâmbet ciudat, parcă mai frumos ca niciodată, care îi dezveleşte dinţii de un alb perfect. Îi surâde vecinei de la colţul străzii şi o salută politicos. Se opreşte în faţa ei, ia sticlele goale şi îi întinde din spatele tonetei pachetul de trei sticle pline. Îşi continuă drumul apoi până în dreptul clădirii mele. Acum pot să-l văd mai bine. Salopeta albastră cade ca turnată pe muşchii bine conturaţi. Boneta îi ascunde oarecum ochii de un verde intens, deşi când şi-i ridică să o cheme pe madame Marceline, îi văd cum sclipesc ca două scântei. Are în bărbie o gropiţă adâncă, ca şi cum ar fi fost sculptată de vreun zeu invidios pe imperfecţiunea umană. Mă trag un pas în spate pentru că am impresia că mă fixează. O aud pe madame Marceline care îi spune că în dimineaţa asta nu are nevoie de lapte. O urăsc. Pentru că astfel nu mai poate zăbovi, cum face de obicei, să schimbe cu ea câteva vorbe, despre sănătate, politică şi război. Noroc cu moş Goriot care îl opreşte câteva minute pe frumosul lăptar, să-l întrebe dacă a mai aflat ceva veşti de pe front. Mă apropii din nou de balustradă şi scrutez cu privirea locul unde cei doi gesticulează şi îşi împart impresii despre ororile naziştilor. Lăptarul stă cu spatele la mine, aşa că pot să-i admir în voie formele trupului şi să mă bucur de imaginea pe care mi-o oferă posteriorul său. Sunt surprinsă să constat că e şi mai frumos decât ieri, şi, pe zi ce trece, senzaţia pe care o am la vederea lui se amplifică treptat. Nu e drept să-l admir în felul acesta, doar am un soţ care e plecat pe front şi care îmi scrie în fiecare zi. Însă ceva mă îndeamnă să o fac, chinuindu-mi şi mai mult frământarea interioară. Lăptarul îl bate prieteneşte pe umăr pe moş Goriot şi îi spune că trebuie să plece mai departe, să împartă laptele. Încalecă toneta, îşi scoate boneta să o salute pe madame Marceline, şi, în momentul când dă iar cu ochii de mine, îmi zâmbeşte discret. Se îndepărtează încet-încet şi îl aţintesc cu privirea până când dispare după clădirea bisericii. Oftez, ca şi cum mi-ar fi luat cu el o parte din suflet. Nu am certitudinea că mâine o să-l revăd. Ocupaţia nazistă e tot mai intensă şi micuţul nostru burg de provincie e ameninţat în fiecare clipă.