panseu restant

Tu cine mai eşti? mă întreabă ea, dându-şi ochii peste cap. De unde ai mai apărut şi tu? Nu vezi că aici e teritoriul meu? Doamne, câte buruieni pot exista în lumea asta. Hai, fugi de aici, n-am nevoie de compania ta. Eu nu mă înhait cu din ăştia ca tine. Nu te uiţi cât eşti de urât şi aspru? Şi ce firav... Numai dacă suflu o dată spre tine şi te frângi. Ce spui? Că nu eşti o buruiană? Dar ce poţi fi altceva? Eu nu aşa îmi imaginez perfecţiunea. Nici nu vreau să mă uit la tine, mă dezguşti de-a dreptul, mai adaugă ea, proptindu-şi fruntea pe genunchi. Tot aici eşti? mă ia la rost, după câteva minute. Ţi-ai adus şi prietenii? Îmi invadaţi spaţiul, fără măcar ca să vă pese. Nu ţi-a mai spus nimeni că nu e frumos să apari neinvitat? Nici măcar nu ştiu ce cauţi aici, nu e mediul tău, şi mai cu seamă nici nu eşti în stare să faci faţă acestui mediu. Locul tău e acolo, printre nimicuri. Da, ştii foarte bine ce vreau să zic. Acolo, unde fiecare face ce vrea, creşte după bunul plac, fură din seva altora, până nu mai poate, crează haos şi răneşte. Acolo e viaţa ta. Cine e mai puternic, supravieţuieşte. Cine nu, poate muri şi într-o secundă. Lumea e crudă, trebuie doar să înveţi să-i ţii piept. Hai, du-te de aici, lasă-mă pe mine cu gândurile mele. Am lăsat-o. Aş fi vrut doar să-i spun că urâţenia unora poate fi perfecţiunea altora.  

ofer trecut în rate

Ofer trecut în rate, îl dau la schimb pe-o farsă,

Din tot nimicul lui opresc numai trădarea,

Şi nicio amintire ce-n mine-otrava-şi varsă

N-ar fi deloc în stare să-mpiedice uitarea.

De azi vreau să trăiesc nu după legi impuse,

Ci prins în libertatea alegerilor crude,

Cuvintele-s aceleaşi când sunt de-o gură spuse,

Dar diferite par când nimeni nu le-aude.

Poftiţi, ofer trecut, îl dau la schimb pe-o glumă,

Îl dau, făr' să-l mai cer vreodată înapoi,

Din tot nimicul lui, nimic doar să rămână;

Da, sub povara lui mă plec, dar nu mă-ndoi.

Nu plâng şi nu-l regret. Îl dau. Căci l-am mai dat.

Îl ferec cu zăbrele, zid împrejur ridic,

Şi-l scot, fără să-mi pese, de-ndată, la mezat.

Ofer trecut în rate. În schimb, nu cer nimic.

din prea înaltul fiinţei

Ce scade din mine credinţa? Dorinţa... de a mă mulţumi cu puţin. Ce chin... ce durere, să crezi că acolo unde nu mai este de multă vreme vreo sfântă poveste, se naşte un gol. În cădere, încerc să-mi deschid aripile. Sunt frânt. Mă seceră, groaznic, un vânt care, mârşav şi nebun, mă face să ţip şi să-mi spun: "Ajunge!". Dar el şi mai tare mă frânge. Poate că visez prea mult şi prea sus. Ori poate că nu mai este o altă poveste de spus. De ce-aş mai ruga cerul să-mi asculte cuvântul? Nu poate pământul să-mi poarte durerea în spate? E oare nevoie să plâng, să implor? Cum pot să alung aceste patimi ce dor? Ce lung... ce lung este drumul spre Tine... N-aş reuşi să ajung nici într-o mie de ani. Ruşine, dară, să-mi fie, că Te-am lăsat pribegit printre gânduri răzleţe. Şi Te demasc de-acele sute de feţe cu care mi-apari în vise. Şi-apoi, când mă trezesc şi văd că nu eşti, cerşesc o minune. Pe nume Te strig, ca să vii. Pustii sunt rugile mele. Din ele nu mai răzbate, ca la-nceput, credinţa. Sunt toate sterpe şi găunoase. Şi fiinţa, din prea înaltul ei, şi-arată fâşiile roase şi neputinţa. Ce scade din mine dorinţa?

ţiganiada (partea întâi)

Argentino, adă fă ciocanu' încoa' că tre' să bat neşte cuie acilea la fereastra asta, că să uită lumea la noi în dormitoru' nostru când facem noi doi dragoste. Nu vezi că ne-o luat vântu' obloanele şi mai un pic şi cade şi coperişu' pă noi? Uite, la camera puradeilor am pus io ceva în geam, că le intra frigu', sărăcuţii dă ei. Da' ce dracu' tre' să ştii tu dă unde am luat io scândura asta? Ia, am furat-o dă la unu' dân curte, că ăla şi aşa n-o folosea la nimica. O să mai iau şi altele, are dăstule, că mai am şi la sufragerie dă astupat gaura, că iaca, stă să plouă şi ne intră apa în casă dăsară când vine Americanu' cu nevastă-sa Ilodia, la partida dă barbut. Du-te repede să şparleşti ceva dân grădina lu' vecinu' dân spatele căşii, să faci fro oală acolo dă verdeţuri. Şi vezi că sub pat sunt ghiulurile ălea false dă acu' o săptămână, dă la nunta lu' Izaura. Trimete-l pă Parpanghel cu ele p-acilea pă stradă să şmecherască frun rumân d'ăsta prost, să luăm ceva bani pă ele, că n-avem să punem la barbut, că ştii că ăştia a lu' Americanu' sunt înstăriţi, că toată vara au fost la "muncă" în Italia, şi nu vreau să ne facem dă batjocură. Hai, fă, vii odată, fi-ţ'ar mă-ta dracu', că mă prinde noaptea aci! Mişcă-ţi fustele încoa', şi lasă, că dacă vrei să-ţi pui poalele în cap, mai ai răbdare până când ne culcăm, ş-o să vezi atuncilea cum o să stăm noi la căldurică, fără să ne mai pese de nimic. Că uite, îţi fac casă nouă, cum nici la mă-ta n-ai avut tu când erai fată mare. Hai să termin cu geamurile ăstea şi să mă duc să mă fercheşuiesc cu hainele ălea de la Dolge Cabana, dă le-am "luat" anu' trecut dân Franţia, că uite, văd io aşa în zare cum să apropie Merţanu lu' sor'ta, Ilodia. Sau mai bine dă-le dracu' dă geamuri, că dacă am stat cu ele aşa toată iarna, mai putem să stăm şi vara asta. Dă drumu' la manele, să-l primim cum să cuvine pă American!

ploaie în luna lui Moarte

Nimic nu te îndreptăţeşte mai mult, în aceste clipe de prăbuşire anemică, decât să mi te insinuezi în sânge, cu lacrimile tale reci, de vară, cu adierea ta pe pielea care mă arde de dorinţe obscure, păcate neînţelese de gândirea umană. Lasă-mi-te să te prelingi încet în păr, să fugi acolo unde cerul nici nu îndrăzneşte să pătrundă, în ochii ce, fără să le pese că vor fi inundaţi de tristeţea ta, te vor primi pentru prima şi ultima dată ca pe o ofrandă a împlinirii. Pregăteşte-te să îneci în mine cuvintele de revoltă împotriva soarelui, să rupi barierele neconvenţionale ale singurătăţii şi să distrugi, cu apele tale, fiecare petec de carne ce-şi mai cere încă dreptul la dezmierdare. Îţi simt frigul, şi mă bucur de el, îl dizolv în toţi porii prin care emană timpul închis în capcanele sufletului. Stinge-mă, încătuşat, aşa cum sunt, de boala iubirii, şi împrăştie-mi cenuşa, ca să mă pot ferici de căderea ta absolută în univers. La rândul meu, sunt numai o picătură care-i murdăreşte pământului prospeţimea, care încearcă să persiste în templul lui de lumină, ca şi când această povară  ar reuşi doar să roadă din mine, ca dintr-un fruct putred, lâncezit de viermi. Nu mă învinovăţi de nebunie, dacă vreau să beau otravă din tine, pentru că această nebunie nevinovată mă face să merg mai departe, pe calea pe care mi-am ales-o. Eşti acidă uneori, şi mă bucur când eşti aşa, pentru că astfel, când îmi picuri pe chip, ai puterea să-mi curmi urâţenia, să laşi dâre de negru, de doliu perfect. Da, ploaie, chinuie-mi fiinţa, merit pedeapsa învolburării tale, sunt gata să mă înec deodată cu tine în străfundurile chinului suprem, să-mi sacrific inocenţa, doar pentru a-i plăti morţii tributul etern.

mărirea care-ţi schimbă firea

Zilele acestea mi s-a confirmat teoria cum că, o dată ajuns pe treapta ierarhică pe care ţi-ai dorit-o, sau măcar acolo unde să poposeşti un pic, după care să-ţi continui ascensiunea, poziţia ta faţă de ceilalţi se schimbă radical. Şi nu ştiu dacă este doar un mod prin care să-ţi demonstrezi ţie, sau celorlalţi că te poţi descurca mai bine în această postură, însă comportamentul tău denotă că nu mai eşti deloc cel care ai fost inainte. Încerci să te crezi mai bun, dar parcă denaturarea firii se pune inainte de orice. Degeaba vrei să creadă cei din jurul tău că aşa e normal să fie şi să se întâmple, cei care te-au cunoscut în trecut îţi pot demonstra prin fapte simple sau cuvinte că te-ai schimbat. Tu poate nu vezi această schimbare ca pe ceva grav, dar unii aşa o percep. Şi nu neg, sunt sigur că fiecare dintre noi, ajunşi pe o scară mai înaltă, îi privesc de sus pe cei care sunt încă acolo, stagnaţi în neputinţa lor de a evolua. Aşa e în firea omenirii, sunt conştient, unii sunt mai mici, alţii măreţi. Dar mă întreb, ce-i face pe oameni să-şi schimbe firea? De ce nu mai sunt ei la fel? Se tem oare că poate, decăzuţi fiind la statutul de la care au plecat, vor fi priviţi pieziş de cei din mijlocul cărora s-au ridicat? E posibil, dar mai mult, se tem că au făcut o greşeală cu ei înşişi, în momentul în care, au ales, voluntar sau nu, să se schimbe. Pentru că, de ce să nu recunoaştem, atunci când te întorci de unde ai plecat, toată lumea te percepe diferit, schimbat. Ori că ai evoluat, ori că ai eşuat. Uneori această alegere ne îngrijorează şi avem clipe în care ne punem întrebarea "de ce?", dar mai apoi suntem convinşi că această mărire doar nouă ni se putea cuveni, şi nu altcuiva, şi atunci e de datoria noastră să fim altfel. Dar, după părerea mea, ierarhia şi mărirea, atunci când nu sunt gestionate sufleteşte, alterează firea şi relaţiile interumane.

antologii băsesciene

Ai auzit, vecină - că pensia ne-o taie,

Şi roşiile-n piaţă iar s-au scumpit. Îţi spui!

Cu dinadinsul vor de vii să ne jupoaie,

Că cică bani la stat n-ar mai avea destui.

Or să ne dea la iarnă cu raţia, căldură,

De-o trebui pe tine încă un pled să-ţi pui.

N-om mai avea, să vezi, nici ce băga în gură,

Că vorba dumitale, de unde, dacă nu-i?

Şi ratele la bancă din ce să mi le-achit?

C-abia medicamente de cumpăr vreo duzină,

Când văd cât m-au costat, cu noduri le înghit,

Bolnavă mi-s de şale, de reumatism, de splină.

La doctori merg o dată pe lună, la consult,

Şi bani, cruce îmi fac, cu sacul dai, vecină, 

Şi-aştepţi şi-o oră-ntreagă, ba uneori mai mult,

Te uită sfinţii-acolo, să-ţi dea o aspirină.

Curentul, nu-ţi mai spun, e dublu kilowattul,

De-o să ajungem toţi să stăm pe lumânare.

Nici să mai mori nu poţi, te-apucă tremuratul,

Casa cu tot ţi-o vinzi, să-ţi faci înmormântare.

de ce?

De ce? E întrebarea de pe buzele tuturor. De ce? Răspunsul însă îl ai doar tu, fată tristă. Tu eşti cea care ştii cu adevărat motivul pentru care ai ales să ne părăseşti, şi să ne laşi într-o mare de incertitudini. Iartă-ne, te rugăm, că dăm buzna în viaţa ta, acum, când nu mai eşti printre noi, deşi atunci când erai, aproape că îţi şi uitasem frumuseţea chipului. Tu eşti perfectă, fată cu părul de foc. Şi eşti încă aici. Nimeni nu vrea să creadă că ai plecat pentru totdeauna. Încercăm să dezlegăm mistere, pentru că ne doare să nu te mai admirăm, să nu-ţi mai rostim numele, dar nu facem altceva decât să încurcăm şi mai mult sforile şi să adâncim şi mai mult prăpastia pe care ai lăsat-o între noi. Vorbesc de tine la timpul prezent, pentru că trecutul nu poate fi decât o minciună. De ce să spunem că nu mai eşti? Eşti, exişti încă. În inimile noastre, în sufletele noastre, în gândurile noastre. Doar că nu-ţi mai simţim prezenţa ca şi până acum. Sper să-şi găseşti liniştea acolo, în ceruri, printre îngeri. Ştiu că ne vom mai întreba mult timp de acum încolo "de ce?" şi poate că nu vom afla niciodată. Dar mai presus de toate trebuie să te lăsăm să-ţi odihneşti sufletul gol, împovărat şi tristeţea. Rămâi cu bine, fată din Nalindamar, şi Dumnezeu să te aibă în pază!

Adio, fată cu părul de foc!

"Fata cu părul de foc" a spus "Adio!" scenei. Definitiv. Am crezut că poate e doar în imaginaţia mea, dar când toate canalele media au anunţat subiectul, am rămas înmărmurit. Am cunoscut-o, am văzut-o de aproape, am sărutat-o pe obraz. Era un privilegiu, în anii '90 să ajungi să primeşti un autograf din partea unei vedete. Am fost la unul dintre concertele ei şi îmi bătea inima de emoţie când îi ascultam refrenele atât de bine cunoscute. Am ajuns şi în culise, unde am reuşit să primesc un autograf, pe discul ei, "Fată dragă". Acum e doar o amintire. Mă doare sufletul, ca şi cum s-ar fi dus o parte din el, odată cu ea. Era artista mea preferată, idolul copilăriei mele. Sunt îndurerat şi bulversat, de parcă cineva drag inimii mele s-ar fi topit. Fiecare ne facem propriile alegeri în viaţă. E un drept. Dar e nedrept să facem alegeri greşite. Adio, Mădălina!

arta decorării exterioare

Mi-a atras astăzi atenţia inscripţia din imagine, postată strategic, pentru a fi vizibilă şi pentru pietoni şi, de asmenea, pentru conducătorii auto. Mi l-am imaginat pe autor, în delirul creaţiei, cum a reuşit el să aducă la un unghi vreo 20 de grade semnul roşu de circulaţie, pentru a-l putea colora mai apoi cu spray negru. Singurul cuvânt care i-a putut trece prin minte este cel alăturat. Nu ştiu la cine sau la ce s-o fi gândit în momentul când îşi exersa îndemânarea de Picasso pe proprietatea statului, dar cu siguranţă că, de vreme ce n-a putut născoci un cuvânt mai bun, creierul îi rămăsese blocat la o imagine în care era în exerciţiul funcţiunii. Mă întreb dacă dădea sau lua... meditaţii pe această temă. Ori era poate doar revoltat că semnul cu pricina era pe direcţia lui de mers. Oricare ar fi fost cauza, se pare că în codul rutier a mai luat naştere un nou semn de circulaţie. Ar trebui introdus şi la examenul auto, pentru că îl cam aud rostit pe mai toată şoseaua. Aviz şoferilor!