Privesc, ca şi
cum aş şti pe dinafară, dintotdeauna, mersul bizar al timpului, orologiul mare
de perete care, prin gongul său macabru, îmi scrijeleşte inima şi creierul
într-un mod apocaliptic, tulburând liniştea supremă a fiecărei ore. Nu-mi dau
seama dacă e trecut de douăsprezece noaptea, dar numărând gongurile de până
acum, am impresia că stau deja aici de o veşnicie. Nu există nimic împrejurul meu,
decât zidurile mucegăite ale turnului înalt de piatră, unde îmi duc existenţa
de câteva decenii încoace. Am renunţat de mult la lumea de dinafară, la toate
tentaţiile care pun piedică împlinirii depline, la păcatele muritorilor închişi
în carapacea lor veninoasă, pentru un loc unde să mă descopăr, să inventez doar
cu mintea mea jocuri absurde ale realităţii, unde să mă apropii permanent de
dimensiuni magistrale, absolute, paralele cu exteriorul putrefact. Nu am în
faţa mea decât orologiul acesta din lemn vechi, pentru a-mi putea calcula
minutele ultime din viaţă. Penitenţa crudă pe care mi-am ales-o singur e în
fapt cea mai umilă dintre toate şi nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că
nu o voi putea duce până la capăt. Nu beau decât o cană de apă pe zi şi mă
hrănesc doar cu o coajă de pâine, pe care gardienii turnului mi le strecoară
seara, pe sub prag. Le mulţumesc cu un ciocănit slab în uşă, iar ei înţeleg de
fiecare dată că această mulţumire tacită vine din faptul că de când am intrat
de bună-voie în această temniţă a sufletului, am încetat să mai vorbesc. Uneori
cred că nici nu mai cunosc cuvintele ori semnificaţia lor, dar mi le imaginez
în minte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu