eu aşa te iubesc...

Uneori cred că te-aş putea iubi în zeci de feluri, însă întotdeauna mi-e mai bine când te iubesc în felul meu. Te iubesc cu lacrimi, pentru că atunci când nu eşti aici, te caut în amintiri şi te cer şi mi-e dor de fiecare clipă în care te am aproape. Te iubesc cu lacrimi chiar şi atunci când eşti aici, pentru că fericirea e inumană, e deplină, şi liniştea mă face să nu-ţi mai dau drumul niciodată din braţele mele. Doar acolo, locul acela cald şi binefăcător, e locul în care aş vrea să rămân veşnic, împietrit. Te iubesc cu teamă, că te voi pierde, că te vei desprinde de mine în zborul tău spre pasiuni noi, spre depărtări care ne vor strivi câte puţin sentimentele. Cu teamă că, dincolo de tăcerea ta, inima ţi-e rece şi nu poate lovi cu putere atunci când simţi. Sau, cu teamă că deşi simţi, nu-mi poţi arăta, aşa cum aş vrea eu, apropierea şi dorul. M-aş ucide pe mine treptat, m-aş degrada, m-aş înăbuşi şi m-aş preschimba doar pentru simplul fapt de a rămâne cu tine atât cât ar fi nevoie. Pentru că nu-i pe lume bucurie mai adevărată şi mai caldă decât aceea de a vedea un suflet care se deschide înaintea ta. Ce înspăimântător, să ştii că faci pe cineva să sufere şi să nu ai cum să-l ajuţi, să-l scoţi din cercul lui de foc. Căci orice apropiere i te face şi mai drag iar dragostea îşi găseşte mereu hrană să se menţină, să crească. Te iubesc cu singurătatea, nepricepând de ce e nevoie în viaţă să ne despărţim de atâtea ori. De fiecare dată, după plecarea ta, rămân pe gânduri şi mă întreb de ce despărţirile trebuie să strice toate amintirile, să-i facă pe oameni să nu fie, niciodată, cu niciun chip, fericiţi? Noi, care ne răzvrătim pentru atâtea nimicuri împotriva durerii, nu reuşim să găsim în noi, în cele mai lamentabile momente, tresăriri de orgoliu pentru suferinţa aceasta care ne măguleşte vanitatea. Cu timpul însă, chiar şi durerea îşi leapădă amarul. Numai timpul vindecă tristeţea, el, care vede cum trec toate, cum o emoţie ia locul alteia. Te iubesc cu vise, fără de care nopţile mele ar fi searbăde şi reci, cu întuneric ce mă cuprinde din toate părţile, sfâşiindu-mă. Trebuie să-ţi mărturisesc tot ceea ce s-a îngrămădit în inima mea de când ea te iubeşte: bucurie, dar şi frământări, care vin rând pe rând. Ţi-am pătruns toate tainele viselor, iar pentru asta sufletul meu şi-a pus de dinaintea ta toate comorile, toate lacrimile şi toate speranţele. E ceva deosebit în tine, care e numai al tău, ceva misterios. În vocea ta, orice ai vorbi, e o putere de neînvins. Privirea nimănui nu poate promite atâta fericire. Te iubesc cu stângăcia unui copil, care e atent de fiecare dată să nu facă ceva greşit, pentru a nu strica armonia clipelor împreună. Cu puritatea lui, în care te găsesc atunci când ochii şi buzele tale fac gesturi copilăreşti. Cât de binefăcătoare şi firească ţi-e în clipele acelea căldura sufletului către care nu mă simt atras ca să ard, să mă consum, ci să mă armonizez, să mă împlinesc... Oare am fi început vreodată să ne iubim dacă ne-am fi văzut din capul locului aşa cum suntem acum? Oare ne-am mai putea despărţi vreodată dacă ne-am vedea acum aşa cum ne-am văzut prima oară? Te pot iubi în toate felurile posibile, însă întotdeauna mi-e mai bine când te iubesc în felul meu. Chiar şi când eşti departe, te iubesc la fel. Pentru că absenţa micşorează pasiunile obişnuite şi le intensifică pe cele puternice, aşa cum vântul stinge lumânările şi înteţeşte focul.