- Ce înseamnă iubirea noastră? o întreabă el pe neaşteptate, strângându-i degetele firave în mâna lui. Ea deschide ochii mari, nepricepând sensul. - Cum adică, ce înseamnă? Înseamnă zborul unui fluture... Care învinge timpul, apoi se frânge. Ea îşi pleacă ochii în pământ, ruşinoasă, şi se retrage din strânsoarea lui. - Pentru ce să se frângă? E atât de firavă? - E firavă doar atunci când o ţii în palme, atunci când îi dai drumul e puternică şi se zbate, e zbuciumată... Aş prefera să fie firavă, decât să îi dai drumul de atâtea ori. Îl priveşte fix, în ochii lui verzi, şi nu vede decât un gol imens. - Dar poate că o vreau liberă... - De ce? se miră ea. Ţi se pare că ar fi prizonieră? - Este, în inimile noastre. Am închis-o prea adânc. Ne mistuie. Ne roade. Ne face să ne comportăm nebuneşte. Ne face să ne fie dor de fiecare dată când suntem despărţiţi. - Dorul vine din inima noastră, şi asta înseamnă că undeva, acolo, inima mai are o crăpătură prin care să primim sau să oferim. - Vrei să lăsăm iubirea să evadeze? De ce să nu o păstrăm în noi? - De ce să o păstrăm în noi? răspunde ea, ironic. Dacă spui că ţi-este dor, atunci ar trebui să nu întârzii nici măcar o secundă la întâlnirea cu ea. - Nu e în firea mea, se retrage el, brusc. Eu nu sunt clădit aşa, încât să mă ghidez după principii. Ştiu doar că iubirea noastră e unică, specială. Mai bine nu m-aş mai întoarce deloc, decât să o las să piară. Ea se întristează şi îşi şterge o lacrimă invizibilă. Ştie că el e acolo doar pentru că trebuie, nu pentru că vrea. - Şi-atunci ce înseamnă iubirea noastră? Despărţire?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu