aproape, dinlăuntru

aproape, dinlăuntru, mă tulburi şi mă torni

în forma unui vis pe care-l ţeşi când dormi,
mă ghemui pe retină, strâns veşnic de privire,

mă zbat încet în tine... mi-eşti ultima zvâcnire.

aproape, dinlăuntru, mă cerni peste icoane,

din glasul meu faci legi absurde şi canoane,

mă pironeşti în cuie să vezi dacă mă doare, 

mă zbat încet în tine... mi-eşti ultima suflare.

aproape, dinlăuntru, pe degete mă numeri,

povară-mi pui iubirea, drept giulgiu peste umeri,

scrutez din nou oglinda - nu-s eu, este un alt.

mă zbat încet în tine... mi-eşti ultimul tresalt .

pagini din tine

dac-ai putea să vezi cu-adevărat ce simt,

cât mă răneşti, atunci când ochii tăi mă mint,

cum doare un minut când eşti departe...

ţi-ar fi uşor să umpli-o-ntreagă carte.

şi-n locul meu, de-ai fi, să vezi când plâng,

cum amintirea ta în mine-ncerc s-o strâng,

să-ţi murmur numele când noaptea ne desparte...

ţi-ar fi uşor să umpli-o-ntreagă carte. 

şi patul gol ce-ţi cere iar, sfidând trecutul,

trupul absent... şi-o clipă, aşternutul,

de-ai fi din nou aici, să-l dai deoparte...

ţi-ar fi uşor să umpli-o-ntreagă carte. 

nimic nu eşti însă din tot ce-aş vrea să am,

nu poţi cu gol a umple pagini de roman;

şi totuşi inima iubirea mea ţi-o-mparte...

nu mi-e uşor să-ţi scriu o-ntreagă carte.

D'ale Boureştilor (1)

Mărioara Polfacu se mai uită o dată pe bătătură, văzu că cei trei curcani pe care îi cumpărase astă toamnă de la târg şedeau liniştiţi la umbra prunului de lângă casă, legă câinele cu lanţul să nu fugă ca acu' vreo două zile peste coastă, îşi puse broboada pe cap, îşi agăţă şorţul de gard şi ieşi pe poartă. Staicu întârziase astăzi mai mult ca de obicei şi ziua era trecută deja de mult de amiază. Plecase la primărie să îşi ia pensia, dar sâmbăta, Marcela, care lucra la casierie, îşi termina întotdeauna programul la orele treisprezece. Iar când mai pierdea vremea pe la crâşmă, Nicu Fotbalistul venea totdeauna cu jumate de oră mai devreme şi o anunţa: "Tanti Mărie, vezi că nea Staicu s-a dat iar la vorbă lungă cu ai lu' Ştrofan, de peste deal, ăia de samănă porumbu' în fiece an, aci la noi în sat. Sunt oameni şmecheri ăia, mergi matale de-l adu acasă!" Şi pleca Marioara într-o fugă spre birt, de frică să nu-i toace şarlatanii toţi banii lu' bărbate-su. Dar astăzi Nicu nu-i mai bătuse în uşă, pesemne că era plecat cu echipa la Ciucele Mari, unde cică ar fi avut un meci de etapă cu comuna lor, Boureşti. Pe uliţă nici ţipenie de om, doar baba Eleonora, care, cât era ziua de lungă, îşi sprijinea cotul în bastonul ei din lemn de nuc, adus pe comandă de fiu-su de la Craiova, înconjurată de vreo şapte mâţe scăpate de la înec din mila ei. Că cine n-avea inimă să le înece, le aducea Eleonorei, şi-aşa era singură, că fiu-su, cu afacerile lui acolo la oraş, dacă venea de două ori pe an să o vadă: la Paşte şi la Crăciun. "Te duci iar după Staicu?", o întrebă ea pe Mărioara, fără să-i mai lase timp să răspundă. "Era mai adineaori cu nepotu' popii, cică se duceau să taie nişte lemne la Ioana lu' Zdrăncioi, aia de a rămas văduvă anu' trecut. O ştii, că ai fost şi la pomană." De cum o văzu intrând pe poartă, Zdrăncioaia, lăsând din mână tărâţele din care dădea porcilor de mâncare, îi aţinti repede calea: "Aoleo, Marioaro, venişi până acilea tocmai de-acolo de la matale, din vale, cu reumatismul ăsta pe care îl ai. Păi nu-ţi face bine să umbli aşa, că nu mai eşti tânără. Mi-a spus mie alaltăieri Costică, doctorul ăla nou de la noi de la dispensar, când mergeam să duc vacile la adăpat, ca acuma sunt tot felul de medicamente pentru bolile astea, da' cu ce dracu', Doamne iartă-mă, să le cumperi, că din pensiile noastre nu ne ajunge nici să trăim de pe o zi pe alta. Că uite, Mărin al meu, să dusă, săracu', şi mă lăsă cu toate treburile pe cap. Mai chem şi eu pe câte un om de-ăsta în putere, să mă mai ajute şi pe mine la una, alta, da' tre' să le dai bani, fir-ai ai dracului de beţivani, că se duc şi îi dau pe toţi apoi la crâşmă. Eh, d-asta venişi? Îl cauţi pe Staicu? Nu mai e la mine, plecă acu' vreo oră cu neamurile lu' Aristide, ăla de mi-a tencuit mie casa prin primăvară, aci la Căminul Cultural, că cică ar face primarul nu ştiu ce petrecere de Sfântu' Ilie şi..." Mărioara nu mai aşteptă finalul limbariţei Zdrăncioaiei şi o luă la talpă spre Cămin, cu gândul să-l aducă pe bărba'su cât mai repede acasă.

et quand tu mens...

Je trouve dans tes yeux une infantile sincérité,

Parfois, derrière ton âme, tu caches ta fuite…

Tu m’dis des choses – j’attends toujours la suite,

Mais quand tu mens, tu dis, peut-être, la vérité.

T’as peur, je vois, de tout c’que tu ressens,

Devant ta peau, devant tes gestes je suis tout nu;

La vie n’est pas une page d’un livre inconnu –

Même si tu m’dis la vérité, peut-être, tu mens.

Et si un jour je dois quitter ce drôle de conte de fée,

Alors qu’il n’y a rien encore à se promettre,

Et à la fin tu n’auras plus de moi que cette lettre –

J’ai bien menti, crois-tu? Ou t’ai-je dit la vérité? 

Dual

sunt gol, ca şi cum rod din mine viermi,

mi-e frig, mă-ngheaţă parcă zeci de ierni,

îmi vând pentru iubirea ta de-un ceas, 

lui Satan, sufletul ce mi-a rămas. 

cerşesc, prin temple ridicate-n stânci, 

un strop de calm intens, căzut pe brânci... 

privesc, nebun, icoanele... şi mi-e ruşine; 

căci Dumnezeu e mort demult în mine. 

şi tac. îmi pare ruga seacă şi prostească; 

ce rost? în dos, păcate-ncep să mă-nghiontească. 

de-a-ntreg, să mi te dea, drept desfătare, 

din Ei, niciunul n-ar putea fi-n stare.

în căutarea inimii pierdute (6)

Sanctuarul regelui Sigal

nu mă mai urmărea de multă vreme,-n spate,

fantoma ce părea a-mi şti îndelungata trudă,

şi nici urechea mea nu mai putea s-audă

cuvintele-i dojenitoare ce-mi scrijeleau gândirea;

eram de zile bune depărtare de-a sa lume.

mă resemnasem, nemaiîndrăznind să cercetez, anume,

vreun loc în care să găsesc, înflăcărând simţirea,

o inimă ce-aş fi dorit în pieptul meu a bate.

era deja trecută ziua de amiază,

şi-apusu-şi târâia, aproape mort, ultima rază,

în lupta întunericului, de lună biruit,

când, la poalele unei înalte creste-mpădurită,

adânc scobit în stâncă, pe-o margine-adumbrită,

de dinainte mi s-a fost mijit 

un sanctuar cum numai în poveşti am auzit.

Sigalul, repede, cum m-a zărit,

poarta deodată mi-a deschis-o, şi c-un gest,

m-a invitat năuntru a păşi. „Acest

lăcaş unde-mi înalţ de veacuri ruga către cer”,

mi-a zis Sigalul, cu privirea pironită-n sus,

„nu-i pentru muritori cu trupul îmbuibat doar de plăceri,

dar făr’ a-l mai purta în suflet pe Isus.

de vrei să intri, -am pentru tine-un test.”

şi, deschizând o carte peste care se-aşternuse bine

în straturi groase, prafu-ntregii lumi,

trăgând c-un ochi în pilde, c-un altul către mine,

Sigalul m-a-ntrebat, cu gând ascuns:

„mă iroseşti mereu… şi mai apoi încerci să mă aduni,

iar în final vrei să mă cumperi, dar n-ai cum,

nu-s de vânzare şi nicio bogăţie nu-i de-ajuns.

cine sunt, Visătorule? ai un răspuns?”

„eşti Timpul care zboară făr’ a mai avea prilej

din urmă-a-l prinde. şi ca-ntr-un vârtej,

ne ducem viaţa pân’ la capăt, cum putem,

striviţi de grijile unui destin care ne lasă-n pantă

şi-apoi ne face vânt degrabă-n şanţul morţii,

de parc-am fi scursura unei lumi-bacantă.”

mirat, Sigalul-rege mi-a şoptit: „suntem

de-a dreptul efemeri, infimi, cu toţii,

în faţa Timpului şi-a Dumnezeului Suprem.”

și m-a poftit să intru-n templu-acela, unde

doar cei meniți ar fi putut pătrunde;

„eu, Visătorule, nu-ţi sunt de vreun folos”,

mi-a zis, plecându-şi ochii trişti, în jos,

„căci inima mea-i dăruită Celui Sfânt,

şi-aşa va fi pân’ mi-or băga-n pământ

carnea grotesc uscată şi putrezitul os.

dar de voieşti a-ţi odihni de drumul lung

piciorul, poţi să şezi aice;

în casa mea suflete rareori ajung,

toţi şi-au pierdut credinţa-n Cel de Sus, ai zice.”

„din prea adâncul inimii pe care-o caut încă,

îţi mulţumesc, mărite rege, şi mă-nchin, 

dar din călătoria mea mai am puţin.

e vremea dară să-mi pornesc pe cale.”

lăsând în urma mea bătrâna stâncă

şi regele supus în rugi şi osanale

către Acel ce ne-a pierit de mult din gânduri,

mi-am continuat pe mai departe visul

trăit parcă deja în repetate rânduri.

şi nu vedeam în faţa mea decât abisul.

poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a şasea: 

Rafilda, prinţesa ţigancă

Am cunoscut-o pe Rafilda la îndemnul unui bun prieten din copilărie, care, după cum mi-a fost descrisă în cele mai intime detalii, părea să facă toţi banii (pe care, evident, urma să îi primesc pentru prestaţia mea). Am ezitat destul de mult până să îmi calc pe inimă şi să îi accept invitaţia în palatul ei de prinţesă, de pe Calea Victoriei. Sunt convins că, atunci când aţi auzit cuvântul de "prinţesă", aţi fugit repede cu gândul la un fel de Şeherezadă ori poate la vreo prinţesă scăpătată din înalta societate a capitalei. Ei bine, nu e nici una, nici alta. E o prinţesă de-asta de-a noastră, de pe meleaguri româneşti, aborigenă, cu rădăcini adânc înfipte într-un căsoi din ăla naţionalizat, de pe vremea lu' Ceaşcă, transformat peste noapte, cu bani "munciţi" prin Franţa şi Italia, într-un palat cu cinci nivele, terasă cu palmieri, piscină şi o cupolă aurită, de abia se mai vede de el Catedrala Mitropolitană. Numai până să ajung la uşa de la intrare mi-a luat vreo douăzeci de minute, evitând grămezi de moloz, lemne aruncate la întâmplare şi schele unde se mai construia o nouă aripă a palatului, plus nişte buruieni şi arbuşti, de parcă m-aş fi aflat în faţa grădinilor Versaille-ului. Ah, şi să nu uit de cei trei dulăi lăsaţi liberi printre dărâmături care mai-mai să-mi sfâşie noul costum Armani, de nu era un puradel, numit simbolic Armaghedon, care să-i potolească. Şi acolo era ea, în pragul fermecătoarei ei căsuţe, Rafilda, cea cu părul ca (c)abanosul (şi împletit în două coade, abia zărit pe ici pe colo printre panglici, zorzoane şi salbe multicolore). Adevărul este că nu mai văzusem până atunci o prinţesă, dar nici nu-mi mai doream să văd vreodată. Aş fi făcut degrabă cale întoarsă, de nu erau în spatele meu cei trei dulăi, iar în faţa mea o făptură ce părea mai mult o combinaţie între nevasta lui Shrek şi nevasta... pe care nu ţi-ai dori s-o vezi nici măcar de la distanţă. Şi repede m-a înşfăcat Rafilda de mânecă, m-a tras după ea într-una dintre încăperile de la parter, şi-a pus poalele în cap (la propriu) şi mi-a zis grăbită:

- Treci la aparat, musiu, că acuş vine bărbate-miu şi nu-i treaba gata!

"Drace!", mi-am zis în sinea mea, "asta chiar e măritată, da' nu cu Shrek, ci cu însuşi Bulibaşa". Tocmai mă pregăteam să-mi bag "şurubelniţa" şi să-i fac de petrecanie "aparatului" ivit în trei secunde de sub fustele pirandei, când mi-am dat seama, din privirea ei, că Rafilda îmi arăta cu coada ochiului un aparat de-adevăratelea, un fel de maşină cu manivelă, ce punea în mişcare o paletă groasă cu care să-i mas(acr)ez fesele deja întoarse spre mine, pentru o pedeapsă binemeritată. Şi iată-mă aşadar din nou în exerciţiul funcţiunii, învârtind cu toate puterile manivela ce aplica scaltoace peste fesele bombate, încât am avut impresia că din clipă în clipă flăcări o să iasă din ele. Gemea şi ţipa Rafilda, de am crezut că o să se prăbuşească palatul pe noi şi o să mă trezesc cu toată şatra adunată împrejurul nostru. Mi-a mulţumit, după vreo jumătate de oră de "masaj", extenuată, şi mi-a întins un teanc de bani (şi când spun bani, nu mă refer la moneda naţională a României), pe care i-am îndesat bine în buzunarul interior al sacoului. 

- Armaghedoane, l-a strigat ea pe puradelul pe care l-am văzut la un moment dat făcând ochii mari printre zăbrelele ferestrei, cheam-o repede pe sor'ta, Strălucirea... Barosanu' ăsta e numa bun să-l ia de bărbat... 

Am fugit de-am mâncat pământul, de pe tărâmul de basm al prinţesei mele, Rafilda. Cu cei trei dulăi pe urmele mele, evident.

Marancă cel hapsân şi fata Fiereşteanului cea urâtă

(pamflet cu personaje şi acţiuni imaginare)

A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi... nu v-aş mai povesti. A fost odată o mare împărăţie, care încă există şi în zilele noastre, pe nume Nikelia. Şi tot înflorea această împărăţie, trecând prin atâtea domnii care mai de care mai făloase, cu vise de acaparare de noi şi noi teritorii, încât ajuns-a la cârma ei într-o bună zi un rege care, deşi prin uneltiri viclene îşi mărea visteria cât vedeai cu ochii, părea mai degrabă un rege-marionetă, condus din umbră de slugarnici îmbuibaţi pe spinarea locuitorilor Nikeliei. Printre ei, se remarca unul mai cu seamă, Marancă cel hapsân, un fel de bufon al regelui, cu aceleaşi gânduri de preamărire peste noapte. Dar cum să vă spun eu, dacă nu-şi bagă coada şi o femeiuşcă cu creier, nu-i urzeala pe de-a-ntregul urzeală. Aşa se face că, dând târcoale sipetului din care monedele se împuţinau pe zi ce trecea din pricina ospăţurilor interminabile, îi zice fata Fiereşteanului (rămasă la curte dintr-o domnie anterioară) micului voievodaş Marancă:

- După cum vezi, a cam început să se strângă cureaua la curte, e vremea să o strângem şi noi mai departe în regat. Să se ia măsuri numaidecât. Dacă vrem să ne meargă bine în continuare, toţi curtenii cu funcţii înalte să renunţe degrabă la ele de bună voie, iar veniturile, dacă e necesar, să se taie chiar şi până la jumătate. Nu-ţi face griji de consecinţe. Avem deja pe cineva care taie şi spânzură, a mai adaugat fata Fiereşteanului, făcând aluzie probabil la femeia cea cu două feţe, Muraria, călăul imperiului.

Şi-a început aşa mârşavul plan Mur(d)ar să fie pus în aplicare de cei doi uneltitori, de ajunseseră locuitorii Nikeliei să părăsească rând pe rând împărăţia, ca şobolanii ce fug de pe o corabie ce se scufundă, nemaiputând suporta traiul greu de pe o zi pe alta. Asuprirea însă de-abia începea. 

- Nu e destul, s-a revoltat într-o bună dimineaţă fata Fiereşteanului cea urâtă, lamentându-se aceluiaşi hapsân Marancă, în timp ce-şi savurau cafeaua într-una din încăperile veşnic renovate ale palatului. Numeşti ospăţ masa ce-ai dat-o aseară? Prea săracă pentru gustul meu. Să li se taie tuturor raţia de mâncare lunară. N-ajută la nimic să cheltuim pentru ei. Munca să fie la fel, şi chiar mai dură. Şi de auzi pe vreunul că se plânge, zvârle-l afară, până nu ni se urcă toţi în cap. Muraria o să te ajute în scrierea noii legi. Oricum regele joacă după cum îi cântăm noi.

- Au început deja să se revolte şi să cârcotească, domniţă...

- Să le se taie capul, ce mai aştepţi? Nu permit nimănui să mi se adreseze mie în felul acesta. Dacă am rezistat atâtea domnii aici, fii sigur că asta n-o să fie ultima. Iar dacă vrei să rezişti cât mine, fă-te util şi treci la treabă. 

Bieţii Nikelieni au îndurat mai departe. Unii au plecat care încotro au văzut cu ochii, alţii mai sunt şi acum în lanţurile asupririi, încercând să supravieţuiască pentru familiile lor. Alţii se complac, visând vremuri mai bune. Care din păcate nu cred că vor mai veni. Nikelia, odinioară înfloritoare, e acum doar un pământ sterp, din care oameni, ca cei mai sus descrişi, încearcă să-i stoarcă şi ultima picătură de sevă.

Şi-am încălecat pe-un pantof de alergat la vânătoare,

Şi v-am spus adevărul care încă vă doare.

Şi-o să vă doară câte zile-n regat mai aveţi...

Iar ei vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi!

ce-mi eşti?

ce-mi eşti, iubite, oare?-o cârmă,
de care să-mi agăţ slăbitul braţ?

iubita mea,-ţi sunt doar o urmă

prin pielea de-unde-nfulec cu nesaţ.

iubitul meu, mi-eşti poate-o formă

de răzvrătire către-absurd şi sfânt?

iubito, totul mă transformă...

de-mi ceri apă să fiu, îţi sunt pământ.

atunci ce-mi eşti? o nălucire?

iubitul meu, mă macini peste-obraz...

iubito, -s ultima zvâcnire

a ultimului ieri, murind de azi.

nu-mi eşti nimic? iar eu, iubite,

ce-ţi sunt, de nici măcar nu mă râvneşti?

aş vrea să-ţi fiu... printre ispite...

dar ştiu, iubita mea, că tu nu-mi eşti.

eroarea unei false iubiri

Nici măcar nu mai încerc să te am. De ce? Ce-ar mai fi de câştigat din toată frământarea asta care îmi invadează abuziv simţurile şi spaţiul? Nu e mai bine să te las să putrezeşti în mine, ca pe o floare pe care am adorat-o prea mult, dar care la un moment dat trebuie să moară? Cine eşti tu în fapt, să te pun mereu mai presus de orice gest, de orice normă căreia sunt nevoit să mă supun? Nu vreau uneori decât să te şterg din trupul meu, să mi te răzuiesc de pe piele, ca şi cum aş da deoparte tot ceea ce mă face să plâng, să mă chircesc în nimicnicia vieţii mele, de unde să nu mai pot să te privesc vreodată. Eşti parcă o rană care nu se mai vindecă deloc, care prin niciun mijloc nu vrea să se cicatrizeze. Nici cu toate leacurile din lume nu aş fi în stare să mă ridic din nou şi să-mi spun că drumurile nu s-au oprit şi nu se sfârşesc la tine. Azi îmi pari un simplu obstacol, nevoit fiind nu să-l înving, ci doar să-l ocolesc. Nici nu mai ţin minte când te-am iubit prima dată. E prea demult, deşi când răscolesc, ca un dependent de prezenţa ta, amintirile pe care credeam că sufletul meu le-a îngropat definitiv în străfundurile lui, am impresia că nu te-am pierdut nicio secundă, că încă îmi sălăşluieşti nopţile, trupul şi traiectoria vieţii. Nici măcar nu mai încerc să înţeleg. Ce-ar mai fi de înţeles, când pentru zeci de întrebări nu am primit nici măcar un simplu răspuns?