tu, din mine, o clipă

aş vrea uneori să ies din mine, o clipă,

să stau aşa, în ochi să-mi privesc rătăcirea,

s-ascult, în tăcere, dorul de tine cum ţipă

şi-şi cere, -nlăuntrul meu, nedemn, izbăvirea.

aş vrea să-mi ating, cu mâna stângă, o clipă,

obrazul unde sărutul tău adesea ia viaţă,

să mângâi pielea pe care lacrimi, în pripă,

îşi sapă până în suflet cimitire de gheaţă.

aş vrea, nebun, să mă prind în braţe, o clipă,

să cred că eşti tu, că mă ştii pe de rost,

şi-apoi, într-o zi, când în suflet simţi-voi risipă,

fără răspuns, să mă-ntreb: ce-ar fi fost... 

mâinile tale

mâinile tale îmi poartă prin sânge lumină,

să dea frământărilor mele căldură divină,

mi-aşează pe tâmple-adieri, şi pe buză,

mă-ndeamnă să-i fiu nebuniei drept muză.

mâinile tale îmi cântă durerea, prin piele,

mă las ferecat cu lacătul nopţii, de ele,

în foşnetul lor, ca-ntr-o sacră oglindă

ridicol mi-admir lacrima-n ochi şiroindă.

mâinile tale mi se-nchină în rugă, aieve,

nu pe-altare-otrăvite de-a religiei seve,

îmi cuprind universul de jos până sus

într-un singur cuvânt. Acela. Isus.

la Luce/a e la Stella

sono la Luce/a dei tuoi pensieri, del tuo gioco ribelle,

hai un raggio di me in ogni parte della tua pelle,

non sento, dentro di me, né il pallore, né il languore.

sei la Stella che mi guida nell'oscuro del mio cuore.

non ti preoccupare ci perderemo il corso...

la mia Luce/a e tuoi passi sono nello stesso universo,

tutto il mio mondo, gira intorno solo a te, e gravita.

sei la Stella che mi guida nell'oscuro della mia vita.

vedi la mia Luce/a anche quando chiudi gli occhi,

il tuo respiro, sul tempio, voglio che mi tocchi...

di notti serene e chiare, ho sempre tanto bisogno.

sei la Stella che mi guida nell'oscuro del mio sogno.
(pentru prietenii mei Luca şi Stella)

adnotări pe marginea unui sentiment

Îmi plac degetele tale. Sunt lungi, ca o întrepătrundere de liane, sensibile, ca o binecuvântare a liniştii, delicate, ca atingerea fină a unei brize. Mi le imaginez în palma mea, radiînd a fericire, încercând să zăbovească o clipă în plus, provocându-mi senzaţii dintre cele mai bizare, până într-acolo încât să îmi doresc să le sărut pielea catifelată şi mătăsoasă. Le reţin tremurul şi îmi intensific şi mai mult starea de zbucium atunci când contactul cu ele e neobişnuit de frumos, şi în acelaşi timp nepermis. 

Îmi place zâmbetul tău. E pentru prima dată când îmi place acest zâmbet, larg, ca o prăpastie în necunoscut, vesel, ca bucuria unui copil cruţat de grijile cotidianului, sincer, parcă izvorât din adâncul fiinţei tale, cu tot ceea ce poate avea mai de preţ în el. Nu e niciodată forţat, şi chiar şi atunci când e trist, are ceva în el care mă face să visez dincolo de limitele impuse împrejurărilor, să vreau să-l sărut ca pe o icoană a divinităţii.  

Îmi place apropierea ta. Îmi place parfumul tău. E dulce, e intens, e pasional. Mă ameţeşte. Nu-l pot imagina, dar îl simt. În schimb, aş vrea să sărut locul acela de unde emană. Pielea ta, altarul sublim al tutror energiilor. 

Îmi place mersul tău. E apăsat, de parcă şi-ar căuta mereu un punct de sprijin în real, uneori e stângaci, ca şi cum paşii tăi ar pluti, fără ca măcar să atingă pământul. Te privesc întotdeauna când mergi şi lângă tine pare că niciodată n-ar fi atât de greu să te pierd. Te simt când te apropii, când te depărtezi brusc, îţi cunosc pe de rost de-a-ntreg mersul.

Îmi plac ochii tăi. Sunt cafenii, ca şi cum toată culoarea nisipului ars de soare s-ar fi scurs în ei, sunt blânzi, încât nicio tresărire nu pot descoperi în irişii lor, sunt misterioşi, ca o carte antică, din care nu pot afla adevărul decât dacă îmi dai voie tu să citesc printre rânduri. Le-aş săruta, neîndoielnic, fără cea mai mică ezitare, pleoapele pe care mi le întipăresc zilnic în minte, şi pe care doar mi le imaginez cum se închid, noaptea, pentru somn.

Îmi place răsuflarea ta. Uneori e caldă, alteori fierbinte, precum o flacără care mă arde, dar care nu e conştientă însă că arsura aceea îmi aţâţă şi mai mult sângele în vene şi îmi revigorează simţurile. Îmi plac buzele tale atunci când rosteşti cuvinte necunoscute, înţelese pe jumătate, când le explici în cel mai mic detaliu, când le rotunjeşti sunetele şi le modelezi forma. Mi le închipui doar că au gustul unui fruct interzis, nedescoperit de oameni, pentru care aş fi gata să mă topesc, dacă ăsta ar fi ultimul manifest al sărutului.

Îmi placi tu.

divin

Linişte. Hotelul îşi duce în spate minutele grele până spre dimineaţă când mă voi trezi din nou în forfota glasurilor de militari ori în sunetul fanfarei care le face încălzirea. Nici nu cred că aici, în calmul acesta aproape cosmic, unde miile de oameni sunt pelerini în căutarea spiritualităţii şi a sinelui, a împlinirii sufleteşti şi a reîntregirii trupeşti, mi-aş putea găsi mai bine echilibrul spulberat în ultima vreme de grijile lumeşti. Aici e oaza aceea de linişte în care nu mai încape nimic altceva, în care numai gândul că aş putea să mă contopesc cu minunile cerului îmi dă suflul lipsă de până acum. Dacă nu demult simţeam că mă sufoc în jocurile groteşti ale omenirii, de data aceasta am impresia că mă dezvolt, că evadez, că zbor. Nu e doar pentru că e linişte, e şi pentru că e tumult. Un asalt de senzaţii copleşitoare care îmi cern inima prin sita lor pătrunsă de miraj, de divin. E un divin pe din două şi nu ştiu cum să îl contopesc. E divinul din tine, care mă face să mă predau sentimentelor profunde, ancorate în sfera realităţii tale, e divinul din Tine, care mă face să mă retrag în carapacea mea, ancorată în sfera irealităţii Tale.

misterul ochilor cafenii

Îi contemplu. Din când în când. Timid. Au gene negre. Sprâncene stufoase şi arcuite. Mă privesc fix. Apoi mă evită. Într-o secundă sunt surâzători. Într-alta, gânditori. Sau chiar trişti. Sunt enigmatici. Ascund mistere. Dar şi ataşament. Noaptea îi face şi mai frumoşi. Şi mai intenşi. Aproape întunecaţi. Soarele însă îi deschide, îi luminează. Se reflectă în ei ca-ntr-o oglindă. Devin liniştitori. Sclipirea lor e minunată. Uluitoare. Nu mă satur de ei. Niciodată. Îi visez. Îi caut. Îmi lipsesc peste zi. Îi aştept. Îi iubesc. Sunt oaza mea de linişte. De exaltare. De împlinire. Sunt ochii tăi cafenii. Plini de mister.

pentru o clipă în plus...

Mi te infiltrez puţin câte puţin, în suflet, ca şi cum mi-aş picura o perfuzie în vene, să mă pot întrema mai multă vreme cu prezenţa ta. Eşti aici, te privesc de fiecare dată când treci, îţi urmăresc gesturile şi mişcările, îţi calculez minutele până la întoarcere, te aştept şi îmi fac scenarii în minte ce aş putea să îţi spun azi. Mă simt de parcă aş fi un fan obsedat de un idol, deşi de multe ori îmi spun că ar trebui să îţi abandonez definitiv, ori poate numai o perioadă, zâmbetul, cuvintele şi apropierea. Mă fac să mă simt şi mai vulnerabil atunci când sunt lângă tine şi mi-e teamă că în final voi face poate un gest greşit care mi-ar anihila orice comunicare cu tine. Am să cedez tentaţiei de a vrea mai mult, cu toate că până acum m-am mulţumit cu puţin, şi numai şi atingerea degetelor tale, involuntar, m-a făcut să tresar şi să-mi spun că e greşit ceea ce simt. Câteodată încerc să te ţin deoparte şi chiar reuşesc, dar numai pentru câteva minute. Apoi, dorul mă cuprinde treptat şi mă învăluie şi îmi cere cu disperare să te văd, măcar o clipă. Ştiu când trebuie să pleci, ştiu când trebuie să vii, îţi aud vocea şi ştiu că eşti tu, îţi aud râsetul, paşii când treci, şi mi-e greu să cred că vreau să pun stavilă tuturor acestor lucruri. Cum să pot însă depăşi o zi, fără toate acestea, când pentru un minut cu tine, aş lăsa instantaneu totul deoparte? A trebuit oare să vin până aici că să te găsesc?

vitae sanctuarium

Privesc, ca şi cum aş şti pe dinafară, dintotdeauna, mersul bizar al timpului, orologiul mare de perete care, prin gongul său macabru, îmi scrijeleşte inima şi creierul într-un mod apocaliptic, tulburând liniştea supremă a fiecărei ore. Nu-mi dau seama dacă e trecut de douăsprezece noaptea, dar numărând gongurile de până acum, am impresia că stau deja aici de o veşnicie. Nu există nimic împrejurul meu, decât zidurile mucegăite ale turnului înalt de piatră, unde îmi duc existenţa de câteva decenii încoace. Am renunţat de mult la lumea de dinafară, la toate tentaţiile care pun piedică împlinirii depline, la păcatele muritorilor închişi în carapacea lor veninoasă, pentru un loc unde să mă descopăr, să inventez doar cu mintea mea jocuri absurde ale realităţii, unde să mă apropii permanent de dimensiuni magistrale, absolute, paralele cu exteriorul putrefact. Nu am în faţa mea decât orologiul acesta din lemn vechi, pentru a-mi putea calcula minutele ultime din viaţă. Penitenţa crudă pe care mi-am ales-o singur e în fapt cea mai umilă dintre toate şi nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că nu o voi putea duce până la capăt. Nu beau decât o cană de apă pe zi şi mă hrănesc doar cu o coajă de pâine, pe care gardienii turnului mi le strecoară seara, pe sub prag. Le mulţumesc cu un ciocănit slab în uşă, iar ei înţeleg de fiecare dată că această mulţumire tacită vine din faptul că de când am intrat de bună-voie în această temniţă a sufletului, am încetat să mai vorbesc. Uneori cred că nici nu mai cunosc cuvintele ori semnificaţia lor, dar mi le imaginez în minte. Nu vreau să mai vorbesc niciodată, ci doar să mă rog şi să meditez. Să cunosc toate căile prin care îmi pot purifica sufletul. E vremea să mă confund cu absolutul. Sanctuariul meu se umple din nou de zgomotul asurzitor al bătăilor gongului. Simt. Mă simt şi îmi simt bătăile inimii. Pulsez.

non è possibile

te rostesc instinctiv, ba cu glasul în şoaptă, ba-n gând,

toate drumurile mele duc către tine, ca atunci când

în vremuri apuse duceau spre zidurile vestitei Rome -

ma non è possibile amare così il tuo nome... 

îţi ştiu pe dinafară toate cuvintele, nimic n-am uitat,

şi iubesc îndeajuns limba în care le pronunţi apăsat,

chiar dacă nu le cunosc înţelesurile confuze şi echivoce -

ma non è possibile amare così la tua voce... 

uneori te privesc cum zâmbeşti, emanând bucuria,

genele lungi şi negre îţi ascund alteori stângăcia,

parcă-ncet, pe obraz, toată fericirea ţi-ai scris-o -

ma non è possibile amare così il tuo sorriso... 

fug de tot ce înseamnă prezenţa ta şi mi-e teamă,

dar te caut mereu atunci când singurătatea te cheamă,

inima mea simte de-o vreme în direcţii ireversibile -

ma non è possibile amarti così... è impossibile.

confusione

Ne furăm privirile de câte ori le găsim adumbrite peste simţurile noastre, dar nu avem încă certitudinea că locul lor ar trebui să fie acolo, între emoţie şi tăcere. Ne spunem cuvinte banale, ca şi cum înţelesurile lor ar trebui să evolueze dincolo de capriciile a două limbi îngemănate, rostite doar pe jumătate. Ne intersectăm drumurile minţii şi cele ale inimii, fără a şti însă dacă ar fi normal să se întâmple aşa. Toate acestea nu îţi arată însă decât că meandrele unei apropieri sau mai mult reprezintă de fapt "una confusione". E cuvântul pe care l-am înţeles perfect din această lectură ambiguă a sufletelor şi a limbii. Ce ne putem spune în fapt, să nu dăm şi mai mult frâu acestei "confusione"? Dar ce ne împinge să continuăm, ştiind de la bun început că nu ar fi indicat să se întâmple altceva? Vreau să înţeleg ce te face să fii astfel, să taci, atunci când ar trebui să-mi spui cu voce tare "confusione", să priveşti, atunci când ar trebui să eviţi, să zâmbeşti, atunci când nu ar trebui să-ţi pese că eu o fac.