poveste de budoar (aventurile ne-romanţioase ale unui gigolo de oraş)

Partea a şasea: 

Rafilda, prinţesa ţigancă

Am cunoscut-o pe Rafilda la îndemnul unui bun prieten din copilărie, care, după cum mi-a fost descrisă în cele mai intime detalii, părea să facă toţi banii (pe care, evident, urma să îi primesc pentru prestaţia mea). Am ezitat destul de mult până să îmi calc pe inimă şi să îi accept invitaţia în palatul ei de prinţesă, de pe Calea Victoriei. Sunt convins că, atunci când aţi auzit cuvântul de "prinţesă", aţi fugit repede cu gândul la un fel de Şeherezadă ori poate la vreo prinţesă scăpătată din înalta societate a capitalei. Ei bine, nu e nici una, nici alta. E o prinţesă de-asta de-a noastră, de pe meleaguri româneşti, aborigenă, cu rădăcini adânc înfipte într-un căsoi din ăla naţionalizat, de pe vremea lu' Ceaşcă, transformat peste noapte, cu bani "munciţi" prin Franţa şi Italia, într-un palat cu cinci nivele, terasă cu palmieri, piscină şi o cupolă aurită, de abia se mai vede de el Catedrala Mitropolitană. Numai până să ajung la uşa de la intrare mi-a luat vreo douăzeci de minute, evitând grămezi de moloz, lemne aruncate la întâmplare şi schele unde se mai construia o nouă aripă a palatului, plus nişte buruieni şi arbuşti, de parcă m-aş fi aflat în faţa grădinilor Versaille-ului. Ah, şi să nu uit de cei trei dulăi lăsaţi liberi printre dărâmături care mai-mai să-mi sfâşie noul costum Armani, de nu era un puradel, numit simbolic Armaghedon, care să-i potolească. Şi acolo era ea, în pragul fermecătoarei ei căsuţe, Rafilda, cea cu părul ca (c)abanosul (şi împletit în două coade, abia zărit pe ici pe colo printre panglici, zorzoane şi salbe multicolore). Adevărul este că nu mai văzusem până atunci o prinţesă, dar nici nu-mi mai doream să văd vreodată. Aş fi făcut degrabă cale întoarsă, de nu erau în spatele meu cei trei dulăi, iar în faţa mea o făptură ce părea mai mult o combinaţie între nevasta lui Shrek şi nevasta... pe care nu ţi-ai dori s-o vezi nici măcar de la distanţă. Şi repede m-a înşfăcat Rafilda de mânecă, m-a tras după ea într-una dintre încăperile de la parter, şi-a pus poalele în cap (la propriu) şi mi-a zis grăbită:

- Treci la aparat, musiu, că acuş vine bărbate-miu şi nu-i treaba gata!

"Drace!", mi-am zis în sinea mea, "asta chiar e măritată, da' nu cu Shrek, ci cu însuşi Bulibaşa". Tocmai mă pregăteam să-mi bag "şurubelniţa" şi să-i fac de petrecanie "aparatului" ivit în trei secunde de sub fustele pirandei, când mi-am dat seama, din privirea ei, că Rafilda îmi arăta cu coada ochiului un aparat de-adevăratelea, un fel de maşină cu manivelă, ce punea în mişcare o paletă groasă cu care să-i mas(acr)ez fesele deja întoarse spre mine, pentru o pedeapsă binemeritată. Şi iată-mă aşadar din nou în exerciţiul funcţiunii, învârtind cu toate puterile manivela ce aplica scaltoace peste fesele bombate, încât am avut impresia că din clipă în clipă flăcări o să iasă din ele. Gemea şi ţipa Rafilda, de am crezut că o să se prăbuşească palatul pe noi şi o să mă trezesc cu toată şatra adunată împrejurul nostru. Mi-a mulţumit, după vreo jumătate de oră de "masaj", extenuată, şi mi-a întins un teanc de bani (şi când spun bani, nu mă refer la moneda naţională a României), pe care i-am îndesat bine în buzunarul interior al sacoului. 

- Armaghedoane, l-a strigat ea pe puradelul pe care l-am văzut la un moment dat făcând ochii mari printre zăbrelele ferestrei, cheam-o repede pe sor'ta, Strălucirea... Barosanu' ăsta e numa bun să-l ia de bărbat... 

Am fugit de-am mâncat pământul, de pe tărâmul de basm al prinţesei mele, Rafilda. Cu cei trei dulăi pe urmele mele, evident.

Marancă cel hapsân şi fata Fiereşteanului cea urâtă

(pamflet cu personaje şi acţiuni imaginare)

A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi... nu v-aş mai povesti. A fost odată o mare împărăţie, care încă există şi în zilele noastre, pe nume Nikelia. Şi tot înflorea această împărăţie, trecând prin atâtea domnii care mai de care mai făloase, cu vise de acaparare de noi şi noi teritorii, încât ajuns-a la cârma ei într-o bună zi un rege care, deşi prin uneltiri viclene îşi mărea visteria cât vedeai cu ochii, părea mai degrabă un rege-marionetă, condus din umbră de slugarnici îmbuibaţi pe spinarea locuitorilor Nikeliei. Printre ei, se remarca unul mai cu seamă, Marancă cel hapsân, un fel de bufon al regelui, cu aceleaşi gânduri de preamărire peste noapte. Dar cum să vă spun eu, dacă nu-şi bagă coada şi o femeiuşcă cu creier, nu-i urzeala pe de-a-ntregul urzeală. Aşa se face că, dând târcoale sipetului din care monedele se împuţinau pe zi ce trecea din pricina ospăţurilor interminabile, îi zice fata Fiereşteanului (rămasă la curte dintr-o domnie anterioară) micului voievodaş Marancă:

- După cum vezi, a cam început să se strângă cureaua la curte, e vremea să o strângem şi noi mai departe în regat. Să se ia măsuri numaidecât. Dacă vrem să ne meargă bine în continuare, toţi curtenii cu funcţii înalte să renunţe degrabă la ele de bună voie, iar veniturile, dacă e necesar, să se taie chiar şi până la jumătate. Nu-ţi face griji de consecinţe. Avem deja pe cineva care taie şi spânzură, a mai adaugat fata Fiereşteanului, făcând aluzie probabil la femeia cea cu două feţe, Muraria, călăul imperiului.

Şi-a început aşa mârşavul plan Mur(d)ar să fie pus în aplicare de cei doi uneltitori, de ajunseseră locuitorii Nikeliei să părăsească rând pe rând împărăţia, ca şobolanii ce fug de pe o corabie ce se scufundă, nemaiputând suporta traiul greu de pe o zi pe alta. Asuprirea însă de-abia începea. 

- Nu e destul, s-a revoltat într-o bună dimineaţă fata Fiereşteanului cea urâtă, lamentându-se aceluiaşi hapsân Marancă, în timp ce-şi savurau cafeaua într-una din încăperile veşnic renovate ale palatului. Numeşti ospăţ masa ce-ai dat-o aseară? Prea săracă pentru gustul meu. Să li se taie tuturor raţia de mâncare lunară. N-ajută la nimic să cheltuim pentru ei. Munca să fie la fel, şi chiar mai dură. Şi de auzi pe vreunul că se plânge, zvârle-l afară, până nu ni se urcă toţi în cap. Muraria o să te ajute în scrierea noii legi. Oricum regele joacă după cum îi cântăm noi.

- Au început deja să se revolte şi să cârcotească, domniţă...

- Să le se taie capul, ce mai aştepţi? Nu permit nimănui să mi se adreseze mie în felul acesta. Dacă am rezistat atâtea domnii aici, fii sigur că asta n-o să fie ultima. Iar dacă vrei să rezişti cât mine, fă-te util şi treci la treabă. 

Bieţii Nikelieni au îndurat mai departe. Unii au plecat care încotro au văzut cu ochii, alţii mai sunt şi acum în lanţurile asupririi, încercând să supravieţuiască pentru familiile lor. Alţii se complac, visând vremuri mai bune. Care din păcate nu cred că vor mai veni. Nikelia, odinioară înfloritoare, e acum doar un pământ sterp, din care oameni, ca cei mai sus descrişi, încearcă să-i stoarcă şi ultima picătură de sevă.

Şi-am încălecat pe-un pantof de alergat la vânătoare,

Şi v-am spus adevărul care încă vă doare.

Şi-o să vă doară câte zile-n regat mai aveţi...

Iar ei vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi!