ce-mi eşti?

ce-mi eşti, iubite, oare?-o cârmă,
de care să-mi agăţ slăbitul braţ?

iubita mea,-ţi sunt doar o urmă

prin pielea de-unde-nfulec cu nesaţ.

iubitul meu, mi-eşti poate-o formă

de răzvrătire către-absurd şi sfânt?

iubito, totul mă transformă...

de-mi ceri apă să fiu, îţi sunt pământ.

atunci ce-mi eşti? o nălucire?

iubitul meu, mă macini peste-obraz...

iubito, -s ultima zvâcnire

a ultimului ieri, murind de azi.

nu-mi eşti nimic? iar eu, iubite,

ce-ţi sunt, de nici măcar nu mă râvneşti?

aş vrea să-ţi fiu... printre ispite...

dar ştiu, iubita mea, că tu nu-mi eşti.

eroarea unei false iubiri

Nici măcar nu mai încerc să te am. De ce? Ce-ar mai fi de câştigat din toată frământarea asta care îmi invadează abuziv simţurile şi spaţiul? Nu e mai bine să te las să putrezeşti în mine, ca pe o floare pe care am adorat-o prea mult, dar care la un moment dat trebuie să moară? Cine eşti tu în fapt, să te pun mereu mai presus de orice gest, de orice normă căreia sunt nevoit să mă supun? Nu vreau uneori decât să te şterg din trupul meu, să mi te răzuiesc de pe piele, ca şi cum aş da deoparte tot ceea ce mă face să plâng, să mă chircesc în nimicnicia vieţii mele, de unde să nu mai pot să te privesc vreodată. Eşti parcă o rană care nu se mai vindecă deloc, care prin niciun mijloc nu vrea să se cicatrizeze. Nici cu toate leacurile din lume nu aş fi în stare să mă ridic din nou şi să-mi spun că drumurile nu s-au oprit şi nu se sfârşesc la tine. Azi îmi pari un simplu obstacol, nevoit fiind nu să-l înving, ci doar să-l ocolesc. Nici nu mai ţin minte când te-am iubit prima dată. E prea demult, deşi când răscolesc, ca un dependent de prezenţa ta, amintirile pe care credeam că sufletul meu le-a îngropat definitiv în străfundurile lui, am impresia că nu te-am pierdut nicio secundă, că încă îmi sălăşluieşti nopţile, trupul şi traiectoria vieţii. Nici măcar nu mai încerc să înţeleg. Ce-ar mai fi de înţeles, când pentru zeci de întrebări nu am primit nici măcar un simplu răspuns?

eu sunt o delicată

eu sunt o delicată...

nu vorbesc niciodată neîntrebată

şi de mi se cere să-mi spun părerea, de-ndată

îmi iau o faţă nevinovată

şi ochii mi-i plec în pământ, ruşinată,

şi rostesc, cu vocea mea minunată

cuvintele mamei, din vremea când era fată

de măritat:

"în lumea asta, niciun bărbat

nu-mi va putea cunoaşte cu-adevărat

trupul pe care, de bună voie, de dat,

i-l voi da, în aşternuturile matrimonialului pat.

cu-atât mai mult sufletul meu pur, nepătat.

bărbatul e doar un obiect de-artizanat,

în grabă şi, evident, prost prelucrat,

de mâna femeii mai apoi finisat

viaţa toată."

şi pentru că eu sunt o delicată,

cum spuneam, şi nu mă laud - nu mă simt obligată,

de unii, însă încă de mică, invidiată,

până acum "am şlefuit" o întreagă armată,

o închisoare cu normă de siguranţă ridicată,

patru colegii unde am învăţat pe brânci... licenţiată...

şi o întreprindere, cu contract pe perioadă nedeterminată.

în curând, vreau să-mi facă intrarea, ca deputată,

Palatul Parlamentului, săptămânal, cu vizită regulată. 

poveşti fără final

Am în mine frânturi din mai multe poveşti. Nu ştiu în care să mă regăsesc mai bine. Tumultul vine din toate, finalul de niciunde. Mi-e greu să mă desprind de una, de teamă să n-o pierd şi pe cealaltă. Nu fac niciodată paşi cerţi, ci doar cred că sunt acolo unde îmi doresc să fiu. E totul ezitant, frenetic în acelaşi timp, ca o balansare periculoasă pe marginea unei prăpăstii. Îmi pare că mă atrage vidul, deşi de multe ori simt impulsul să dau înapoi. Platforma e prea netedă să pot cădea, aşa că mă lamentez în încercarea de a le uni pe toate laolaltă. Am frânturi dintr-o poveste veche, căreia i-am scris finalul doar printr-o despărţire. Amintirile sunt încă acolo, îmbibate în piele şi în creier. E povestea liniştii, a calmului fără limite, e povestea depărtării iminente, impusă de împrejurări, povestea lacrimilor ascunse de perna pe care, cândva, tâmplele noastre se odihneau la unison în dimineţi disparate. Apoi, am frânturi în mine dintr-o poveste nouă, neîntinată de apropieri carnale. E povestea timidităţii, a ochilor care se caută din timp în timp, a atingerilor care îmi fac întreg trupul să tremure de emoţie, a zâmbetelor smulse din te miri ce, a răsuflării aproape perfecte pe obraz. Şi totuşi, nu e niciodată mai mult. Poate că aş vrea, recunosc. Poate că nu, alteori. E mai bine aşa. Şi mai am frânturi dintr-o poveste ridicol de frumoasă, cu momente intime, croite special pentru inima mea. E povestea ezitării, a pendulării între "da" şi "nu". A vrea şi a cere. A primi şi a aştepta. A încerca şi a simţi. A rămâne în cumpănă pentru a analiza sentimentele incerte, pe cale să se nască. Povestea întrebărilor fără răspuns. Pentru că în fond, e ceea ce caut? E ceea ce-mi doresc cu adevărat? Cum pot oare simţi trei sentimente deodată, cum mă pot oare regăsi în trei poveşti deodată?

tu, din mine, o clipă

aş vrea uneori să ies din mine, o clipă,

să stau aşa, în ochi să-mi privesc rătăcirea,

s-ascult, în tăcere, dorul de tine cum ţipă

şi-şi cere, -nlăuntrul meu, nedemn, izbăvirea.

aş vrea să-mi ating, cu mâna stângă, o clipă,

obrazul unde sărutul tău adesea ia viaţă,

să mângâi pielea pe care lacrimi, în pripă,

îşi sapă până în suflet cimitire de gheaţă.

aş vrea, nebun, să mă prind în braţe, o clipă,

să cred că eşti tu, că mă ştii pe de rost,

şi-apoi, într-o zi, când în suflet simţi-voi risipă,

fără răspuns, să mă-ntreb: ce-ar fi fost... 

mâinile tale

mâinile tale îmi poartă prin sânge lumină,

să dea frământărilor mele căldură divină,

mi-aşează pe tâmple-adieri, şi pe buză,

mă-ndeamnă să-i fiu nebuniei drept muză.

mâinile tale îmi cântă durerea, prin piele,

mă las ferecat cu lacătul nopţii, de ele,

în foşnetul lor, ca-ntr-o sacră oglindă

ridicol mi-admir lacrima-n ochi şiroindă.

mâinile tale mi se-nchină în rugă, aieve,

nu pe-altare-otrăvite de-a religiei seve,

îmi cuprind universul de jos până sus

într-un singur cuvânt. Acela. Isus.

la Luce/a e la Stella

sono la Luce/a dei tuoi pensieri, del tuo gioco ribelle,

hai un raggio di me in ogni parte della tua pelle,

non sento, dentro di me, né il pallore, né il languore.

sei la Stella che mi guida nell'oscuro del mio cuore.

non ti preoccupare ci perderemo il corso...

la mia Luce/a e tuoi passi sono nello stesso universo,

tutto il mio mondo, gira intorno solo a te, e gravita.

sei la Stella che mi guida nell'oscuro della mia vita.

vedi la mia Luce/a anche quando chiudi gli occhi,

il tuo respiro, sul tempio, voglio che mi tocchi...

di notti serene e chiare, ho sempre tanto bisogno.

sei la Stella che mi guida nell'oscuro del mio sogno.
(pentru prietenii mei Luca şi Stella)

adnotări pe marginea unui sentiment

Îmi plac degetele tale. Sunt lungi, ca o întrepătrundere de liane, sensibile, ca o binecuvântare a liniştii, delicate, ca atingerea fină a unei brize. Mi le imaginez în palma mea, radiînd a fericire, încercând să zăbovească o clipă în plus, provocându-mi senzaţii dintre cele mai bizare, până într-acolo încât să îmi doresc să le sărut pielea catifelată şi mătăsoasă. Le reţin tremurul şi îmi intensific şi mai mult starea de zbucium atunci când contactul cu ele e neobişnuit de frumos, şi în acelaşi timp nepermis. 

Îmi place zâmbetul tău. E pentru prima dată când îmi place acest zâmbet, larg, ca o prăpastie în necunoscut, vesel, ca bucuria unui copil cruţat de grijile cotidianului, sincer, parcă izvorât din adâncul fiinţei tale, cu tot ceea ce poate avea mai de preţ în el. Nu e niciodată forţat, şi chiar şi atunci când e trist, are ceva în el care mă face să visez dincolo de limitele impuse împrejurărilor, să vreau să-l sărut ca pe o icoană a divinităţii.  

Îmi place apropierea ta. Îmi place parfumul tău. E dulce, e intens, e pasional. Mă ameţeşte. Nu-l pot imagina, dar îl simt. În schimb, aş vrea să sărut locul acela de unde emană. Pielea ta, altarul sublim al tutror energiilor. 

Îmi place mersul tău. E apăsat, de parcă şi-ar căuta mereu un punct de sprijin în real, uneori e stângaci, ca şi cum paşii tăi ar pluti, fără ca măcar să atingă pământul. Te privesc întotdeauna când mergi şi lângă tine pare că niciodată n-ar fi atât de greu să te pierd. Te simt când te apropii, când te depărtezi brusc, îţi cunosc pe de rost de-a-ntreg mersul.

Îmi plac ochii tăi. Sunt cafenii, ca şi cum toată culoarea nisipului ars de soare s-ar fi scurs în ei, sunt blânzi, încât nicio tresărire nu pot descoperi în irişii lor, sunt misterioşi, ca o carte antică, din care nu pot afla adevărul decât dacă îmi dai voie tu să citesc printre rânduri. Le-aş săruta, neîndoielnic, fără cea mai mică ezitare, pleoapele pe care mi le întipăresc zilnic în minte, şi pe care doar mi le imaginez cum se închid, noaptea, pentru somn.

Îmi place răsuflarea ta. Uneori e caldă, alteori fierbinte, precum o flacără care mă arde, dar care nu e conştientă însă că arsura aceea îmi aţâţă şi mai mult sângele în vene şi îmi revigorează simţurile. Îmi plac buzele tale atunci când rosteşti cuvinte necunoscute, înţelese pe jumătate, când le explici în cel mai mic detaliu, când le rotunjeşti sunetele şi le modelezi forma. Mi le închipui doar că au gustul unui fruct interzis, nedescoperit de oameni, pentru care aş fi gata să mă topesc, dacă ăsta ar fi ultimul manifest al sărutului.

Îmi placi tu.

divin

Linişte. Hotelul îşi duce în spate minutele grele până spre dimineaţă când mă voi trezi din nou în forfota glasurilor de militari ori în sunetul fanfarei care le face încălzirea. Nici nu cred că aici, în calmul acesta aproape cosmic, unde miile de oameni sunt pelerini în căutarea spiritualităţii şi a sinelui, a împlinirii sufleteşti şi a reîntregirii trupeşti, mi-aş putea găsi mai bine echilibrul spulberat în ultima vreme de grijile lumeşti. Aici e oaza aceea de linişte în care nu mai încape nimic altceva, în care numai gândul că aş putea să mă contopesc cu minunile cerului îmi dă suflul lipsă de până acum. Dacă nu demult simţeam că mă sufoc în jocurile groteşti ale omenirii, de data aceasta am impresia că mă dezvolt, că evadez, că zbor. Nu e doar pentru că e linişte, e şi pentru că e tumult. Un asalt de senzaţii copleşitoare care îmi cern inima prin sita lor pătrunsă de miraj, de divin. E un divin pe din două şi nu ştiu cum să îl contopesc. E divinul din tine, care mă face să mă predau sentimentelor profunde, ancorate în sfera realităţii tale, e divinul din Tine, care mă face să mă retrag în carapacea mea, ancorată în sfera irealităţii Tale.

misterul ochilor cafenii

Îi contemplu. Din când în când. Timid. Au gene negre. Sprâncene stufoase şi arcuite. Mă privesc fix. Apoi mă evită. Într-o secundă sunt surâzători. Într-alta, gânditori. Sau chiar trişti. Sunt enigmatici. Ascund mistere. Dar şi ataşament. Noaptea îi face şi mai frumoşi. Şi mai intenşi. Aproape întunecaţi. Soarele însă îi deschide, îi luminează. Se reflectă în ei ca-ntr-o oglindă. Devin liniştitori. Sclipirea lor e minunată. Uluitoare. Nu mă satur de ei. Niciodată. Îi visez. Îi caut. Îmi lipsesc peste zi. Îi aştept. Îi iubesc. Sunt oaza mea de linişte. De exaltare. De împlinire. Sunt ochii tăi cafenii. Plini de mister.